Verde la față și cu ochii crăpați ca după o beție de 3 zile, șoferul părea ca mai are puțin și rupe volanul la ce tare își încleștase mâinile pe el. În scaunul din dreapta, copilotul avea genunchii la gura și încerca disperat să-și prindă nasul între rotule. Și el avea o culoare departe de normal, un fel de vânăt liliachiu.

La un moment dat șoferul mornăie puternic, fără să deschidă gura:

– MMM, MMMM, MMMMM… MM

Era semnalul – 1,2,3 și.

La MM deschise scurt geamurile și amândoi își aruncară nasurile peste sticlă și traseră cu nesaț. În spate, primele două mașini de după ei începură să danseze ciudat pe șosea. Șoferul închise geamul și abia atunci îi văzu în retrovizoare că se redresează. Îi lăsă să depășească și se făcu că nu aude ”Băăă, ce dracu aveți mă în mașină???!! Cărați bășini la butoi?? Ți-ai dracu că era să dau în șanț!”. Niște țărani vulgari, cum să te exprimi așa pe un drum public și față de un șofer pe care nu îl cunoști? Normal că nu le dădu importanță.

Sau poate chiar nu auzi, urechile i se lipiseră pe spate de frică să nu îi intre duhoarea în timpane. Puțea atât de tare că putoarea avea sunetul ei.

După o oră, mai mult morți decât vii, traseră mașină pe malul unei gârle înverzite. Ieșiră în genunchi din ea și se târâră la vreo zece metri unde începură să respire amândoi de ziceai că vor să sugă tot aerul de pe pământ.

– Doamne-Dumnezeule, am crezut că mor.

– Mda, stai că acu-i acu. Trebuie să-l desfacem.

– Să-l desfacem??? Mă, eu nu.

– Cum nu mă? Păi trebuie?

– Eu… eu – și se făcu mic și parcă și mai vânăt – eu…nu.

Mda, făcu șoferul cu dispreț și se îndreptă spre portbagaj de unde scoase un butoi alb, curat de-ți lua ochii. Îl puse pe iarbă și pe cinci metri în jur văzu greierii cu picioarele în sus – na, s-o fi bronzând.

Roti odată din capac, patru pescăruși picară în apă. Mai roti odată și stuful se retrase în mal. Încă o roată și soarele se piti după un deal, uitând ca e abia amiază.

– Bă ești nebun la cap – de la un sfert de kilometru mai încolo, pe direcția vântului copilotul se ținea de gură și scotea niște zgomote de… tot ca după o beție de trei zile.

Și l-a desfăcut. A crezut că l-a pocnit ciocanul lui Thor și așa a rămas trăsnit câteva clipe bune până când și-a dat seama ca dacă nu mișcă face gaură în univers și soarta planetei e în mâinile lui.

A scos prima pungă. Mâna i s-a chircit ca la un bătrân secular. Ficățel de pasăre, cam două kile.

A scos a doua pungă. Nasul, cât îi e el de mare în mod normal, s-a strâns ochii la melc. Copănele de pui, tot vreo două kile.

A scos a treia pungă. Părul i s-a făcut de platină, dinții au început să clănțăne singuri și a simțit cum îl cheamă strămoșii. Păstrăvi curcubei, pe la un kil juma.

– Bă, dacă nici la asta nu vin…

Jumătate de oră i-a luat să pună cărnurile alea pe sârmă și să le lege în capcana pregătită. Le trebuiau niște raci pentru o secvență superbă, nemaiîntâlnită, nemaivăzută și erau la a doua încercare. Regizorul hotărâse să nu mai riște și să folosească tot, tot ce se putea.

De asta butoiul cu cărnuri stătuse o săptămână la fezandat în soare…

– Mamă, asta te dă jos și din apă – făcu celălalt când coborâse la mal să se spele pe mâini (ce dracu să se spele el pe mâini, care stătuse cu degetele în nas și palmele pe gură la măcar 20 de metri de locul unde șeriful stelar meșterea putreziciunile atot-puturoase, nu se știe).

În patru ore trebuiau să se adune toți racii de pe pământul ăla. După o jumătate de oră din gârla aia de doi pași, îngrădită de stuf și uitată de lume, de numa raci și pești pitici putea să aibă, scoate capul batjocoritor o vidră. O VIDRĂ.

– Tu-i pașt.%^%&*&( mă *(&((^&^%%$ Să-i f*&%$#@). Dacă aici e vidră a ras tot, mă, nu luăm nimic.

Și-așa a fost… n-am văzut clește de rac.

– Înseamnă că mai trebuie să punem odată carnea în butoi? – întrebă cu voce tremurată copilotul.

Șoferul se uită la el dârz și.