Ieri.

Avusesem o dimineață/primă jumate de zi extrem de nenorocită, frig, umed, efort absolut degeaba. Totul încununat de o teribilă și infinit de pătrunzătoare durere de cap.

Vine fiică-mea la mine, cu ochii ăia mari mari mari de căprioară și-ntreabă rugător:

– Tati, jucăm cu puzzle-ul pe care l-a cumpălat mama ieri?

– Ioana, tati nu poate, îl doare așa de tare capul că nu se poate concentra la nimic, mai ales la puzzle-ul de ieri. Lasă că vine mami și se joacă ea.

O văd că-și lasă tristă capul în jos și după aia începe să se fâțâie pe lângă scaunul meu. Se ridică pe vârfuri, își întinde mânuțele, mă prinde de-o ureche și mă trage spre ea. Mă aplec în lateral fără să înțeleg ce vrea de la mine.

Nu-i place, nu e mulțumită. Se duce în partea cealaltă și repetă figura. Tot nu e bine. Mă agață de gât și se trage în sus.

Tot timpul ăsta o întreb ce spanac vrea cu mine dar nu-mi zice nimic ci arborează aceeași mutrișoară serioasă și preocupată.

Până la urmă se enervează și mă atacă frontal. Se cațără peste laptop, se-ncurcă-n cablu până mi-l scoate, îmi bagă un genunchi în stomac de mă-ndoaie și, profitând de flexarea involuntară, îmi prinde capul în mânuțe, se-ntinde și mă pupă pe frunte.

Apoi se dă liniștită jos mormăind:

– Dat pup să-i treacă lu tati capul…

După două clipe o aud pe nevastă-mea (care se nimerește cumva în apropiere în absolut orice moment sunt în offside) zicându-mi ironic:

– Ce-i, tati, te-ai emoționat?

…