Autor: Gelu F. Achiș

Nu era chip în sala de mese pe care să nu se fi întipărit groaza. Dangătul clopotelor venit la scurt timp după avertismentul nou-venitului îndepărtase orice dubiu. Ceva foarte grav se întâmpla în satul lor.

Bărbatul nu-și mai pierdu timpul cu alte explicații. Mesajul său fusese recepționat. Se răsuci pe călcâie și părăsi Casa Luminii. Sora Weda rămase neclintită, cu o expresie vulnerabilă pe chipul ei ascuțit. Orice urmă de severitate și demnitate dispăruse din atitudinea ei. În clipa aceea arăta ca o femeie bătrână și speriată.

În tăcerea care se așternu între toți cei din sala de mese, pe fundalul produs de dangătul clopotelor, se auzeau undeva în depărtare strigăte, țipete și tropot de cai. Șocul se spulberă în clipa în care copiii cei mai mici izbucniră în plâns. Surorile își veniră în fire și se împrăștiară printre mese, încercând să-i liniștească pe orfanii speriați.

– Nu prea înțeleg exact ce se întâmplă, dar e evident că e ceva foarte grav, zise Zalidan, privindu-i pe rând pe Akiban, Rin și Kaya. Eu zic să părăsim în clipa asta Casa Luminii. Avem ranițele pregătite, chiar dacă nu sunt pline.
– Și hainele din dormitoare? întrebă Rin.

Chipul ei cafeniu-deschis era brăzdat de cute adânci. În ochi îi pluteau teama și îngrijorarea.

– Nu cred că e o idee bună să ne întoarcem acum la dormitoare, spuse Kaya. Riscăm să fim opriți de vreo soră. Și ce-i drept nu avem mare lucru în cuferele de acolo. Cele mai bune haine sunt pe noi.
– Deci chiar o să părăsim acum Casa Luminii? întrebă Akiban, pufnind amuzat.

Avea un aer optimist, aflat în contradicție cu simțămintele ce-i învăluiau pe cei mai mulți din cei prezenți în sala de mese, ca și cum totul ar fi fost o glumă.

– Haideți! îi îndemnă Zalidan.

Profitând de haosul și gălăgia din sala de mese, se strecurară nevăzuți afară. Dangătul clopotelor și gălăgia ce împresura ulițele satului se distingeau mult mai limpede acum. În scurt timp ajunseră în magazie, unde îndepărtară în grabă lemnele dintr-un colț până ce ajunseră la ranițele tăinuite acolo. Le luară în spate și se îndreptară spre poarta principală a curții.

– Nu-mi vine să cred că facem asta, murmură Rin cu o voce tremurătoare.

Zalidan îi zâmbi încurajator. Nici el nu se așteptase să părăsească Casa Luminii în seara aceasta. Planul fusese ca el, Rin și Kaya să fugă din orfelinat odată cu eliberarea lui Akiban. Dar planul se schimbase după ce aflaseră de amenințarea care se abătuse asupra satului Akya.

Zalidan nu privi înapoi. În mod ciudat, nu simțea mâhnire, regrete sau păreri de rău. Cu toate că avusese o viață bună în Casa Luminii, pentru un orfan, nu se atașase prea mult de acest loc, în ciuda faptului că el reprezentase singura sa casă. Poate din cauză că se gândise mereu la viitor, la lumea de dincolo de Casa Luminii și de sat.

– Partea bună din situația asta e că vom ajunge mai repede în sud, zise Akiban.
– Ce se va întâmpla cu ceilalți? întrebă Rin, privind peste umăr, spre oamenii pe care îi părăseau.

Pentru ea despărțirea de acest loc era dureroasă. Zalidan știa foarte bine asta, fiindcă Rin era o fată sensibilă și se atașa puternic de toată lumea.

– Cred că vor fi evacuați, răspunse Kaya, bătând-o liniștitor pe umăr. În scurt timp vor apărea protectorii și-i vor duce pe toți undeva în siguranță.

Când ajunseră lângă ghereta celor doi paznici, Zalidan îi observă prin geamul mic. În mod vădit erau amețiți și confuzi, dar își reveneau încet-încet de pe urma loviturilor aplicate de bărbatul care intrase forțat în Casa Luminii. Unul din paznici îi observă și se uită în direcția lor. Încercă să zică ceva, dar ei o luară la goană prin poarta întredeschisă. O luară spre vest, pe o ulița pietruită.

– Eu zic să mergem direct în orașul Mervan, zise Akiban. Nu avem niciun ban, iar acolo avem șanse să găsim ceva de lucru.
– Sunt de acord, spuse Zalidan. Important e să ne îndepărtăm de pericol.
– Însă nu știm exact care e pericolul, replică Kaya.
– Sfâșietorii, zise Akiban. Nu l-ai auzit…
– Bineînțeles că l-am auzit pe omul ăla, îl repezi Kaya. Dar știi tu ce sunt sau cine sunt Sfâșietorii ăștia?
– Nu-i cazul să te ambalezi, zise Akiban, surâzând și ridicând palmele într-un gest de calm. Presimt că în curând vom afla despre ce e vorba.
Kaya pufni, dar nu mai spuse nimic.
– Bărbatul care ne-a avertizat părea de-a dreptul îngrozit de Sfâșietori, zise Rin după o vreme, frecându-și mâinile de parcă ar fi fost cuprinsă de un val de frig.

O serie de țipete înfiorătoare străbătu văzduhul. Zalidan privi din reflex în spate, spre est, și observă flăcări înalte ridicându-se din clădirile de acolo. Când reveni cu privirea spre direcția de înaintare, zări un grup de zece protectori. Oamenii, călare pe cai, trecură în viteză pe lângă ei, cu mantiile lor negre fluturând în urmă. Apoi se iviră alți protectori, alergând pe jos și răcnind ordine spre sătenii speriați, aflați în fața propriilor locuințe.

Uniformele lor erau negre, realizate din piele rezistentă. Erau echipați cu sulițe lungi, scuturi alungite, săbii și arbalete. Pe mantiile lor era etalat simbolul Forțelor de Ordine – un scut alb în spatele căruia era o sabie și o suliță, armele fiind încrucișate în formă de X.

Zalidan observă că ordinul protectorilor de a intra înapoi în locuințe era ignorat. Ba mai mult decât atât, alți săteni ieșeau afară și priveau îngrijorați spre est, acolo unde focul și zarva deveneau tot mai intense. Flăcările se răspândeau îngrijorător de repede, având în vedere că majoritatea locuințelor erau din lemn.

Drumul coti și se îngustă, iar Zalidan, Akiban, Kaya și Rin o luară la dreapta. De o parte și de cealaltă erau șiruri de case, magazii de lemne și livezi.

– De ce nu fug? întrebă Kaya, rotindu-și cu furie ochii și urmărindu-i pe sătenii speriați de moarte. Știu bine că sunt în pericol, dar ei stau pe loc.
– Bănuiesc că nu vor să-și părăsească casele și pământurile, zise Zalidan.
– Sau poate cred că protectorii vor rezolva în cele din urmă situația, adăugă Akiban.

Kaya pufni.

– Bărbatul acela spunea că Sfâșietorii au nimicit totul în calea lor. Dacă protectorii din alte sate n-au reușit să-i oprească, e limpede că nici protectorii din Akya nu-i vor putea opri.

După o vreme o luară la stânga și ajunseră pe drumul principal – o stradă pavată cu piatră ce trecea exact prin centrul satului. Clădirile de aici erau mai înalte decât în alte zone ale satului și erau construite din cărămizi. Printre locuințe se aflau câteva prăvălii, o tavernă și un han.

Aici lucrurile stăteau altfel. Cuprinși de panică, mulți săteni încărcau în căruțe provizii și diferite obiecte, cu intenția evidentă de a părăsi satul. Cei care puneau mai mult preț pe propriile vieți decât pe bunurile personale, se îndreptau deja spre ieșirea din sat, cu căruțele trase de cai aproape goale.

Un val de zgomote răsună în interiorul hanului: trosnete, bufnituri, zăngănituri, sunete de sticlă spartă și țipete de groază. În clipa următoare fațada hanului explodă în urma unei lovituri puternice, stârnind o ploaie de moloz. Cei din apropiere țipară și o luară la fugă. De jur împrejurul clădirii se așternu un nor gros de praf. Câțiva protectori își făcură apariția și se postară în fața hanului.

Cei din față aveau scuturile din metal într-o mână, iar armele – săbii sau sulițe – în cealaltă mână. Cei din spate aveau arbaletele pregătite de atac.
Din norul de praf țâșni o creatură umanoidă înaltă de aproape patru metri. Ateriză în mijlocul străzii cu un bufnet înfundat.

– În numele Făuritorilor Lumii! zise Akiban, ducându-și mâna la inimă din pricina șocului.

El, Zalidan, Rin, Kaya și alți oameni din apropiere rămaseră pe loc, împietriți, fiindcă drumul era blocat de Sfâșietor. Creatura aducea mult cu un om, dar avea o expresie goală, ciudată, ce nu dezvăluia nimic. Corpul Sfâșietorului era acoperit cu solzi mici, de un albastru metalic, ușor radiant.

În jurul mijlocului și pe anumite porțiuni de pe picioare, brațe și bust se aflau alge verzi, ca niște zdrențe, parcă crescute din propriul corp. Din trupul creaturii se ridicau aburi. Părul îi era verde-deschis, lung, iar ochii de aceeași culoare, dar luminoși ca niște flăcări.

Protectorii se dezmeticiră și trecură la atac. O parte din ei lansară săgeți din arbalete, dar proiectilele se loviră de creatură ca de o stâncă. Sfâșietorul își îndreptă ochii luminoși spre cei care îl atacaseră. Pe chipul său umanoid nu exista furie, nu era afișat niciun fel de simțământ. Își arcui brațele. Unghiile din toate cele zece degete se extinseră vreo treizeci de centimetri, devenind un fel de pumnale mortale.

Zalidan fu străbătut de un fior rece pe șira spinării când înțelese de ce oamenii care văzuseră prima dată creaturile astea le numiseră „Sfâșietori”.
Creatura țâșni de pe loc cu o viteză impresionantă. Lovi cu unghiile dintr-o parte și aruncă cât colo scuturile protectorilor din primele rânduri. Apoi îi atacă pe luptătorii descoperiți.

Unghiile ascuțite și drepte străpunseră uniformele de piele, carnea și oasele oamenilor. Sângele țâșnea în toate părțile. Neputincioși, protectorii urlau de durere. Atacurile lor cu săbii și sulițe se ciocneau de solzii creaturii fără a provoca prea multe daune. Sătenii o luară la goană în diferite direcții, căutând alte căi de scăpare din sat.

– Pe acolo! strigă Kaya, arătând spre o cărare dintre două clădiri.

Un braț plin de sânge, sfâșiat, ateriză lângă ei. Când îl văzu Rin, ochii i se dădură peste cap. Fata leșină, iar Zalidan o prinse înainte de a se prăbuși pe jos. O ridică pe umăr, după care el, Kaya și Akiban o luară pe cărare, în urma altor săteni. În spatele lor continuau să se audă țipete muribunde, fâșâit și plescăit de carne sfâșiată.

Ajunseră pe o uliță din pământ bătătorit și se opriră brusc. O parte din clădiri ardeau. Trei Sfâșietori – un bărbat și două femei – făceau prăpăd. Distrugeau locuințe, aruncau în jur cu lemne cuprinse de flăcări pentru a răspândi incendiul și ucideau sătenii care țâșneau din clădirile cuprinse de foc.

– Putem merge pe acolo, zise Akiban, îndreptând un deget spre o potecă dintre două grajduri, clădiri aflate pentru moment în afara razei focului.
– O duc eu mai departe pe Rin, spuse Kaya și o luă pe fată înainte ca Zalidan să protesteze, după care o așeză cu blândețe pe umărul ei. Biata de ea.

Când ajunseră pe la jumătatea distanței față de cărare, o clădire din apropiere se cutremură, iar peretele din față plesni. Bucăți de pământ și fragmente de lemn țâșniră până în mijlocul uliței, urmate de cadavrul ciopârțit al unei bătrâne. Un Sfâșietor de vreo trei metri ieși din locuința parțial dărâmată.

Sângele roșu al victimelor sale i se scurgea pe corpul de un albastru metalic. Păși înainte, cu ochii verzi strălucindu-i ca două flăcări, cu aburi ridicându-i-se din trup și cu o expresie goală. Zalidan, Akiban și Kaya înghețară de groază în fața Sfâșietorului, în fața unei creaturi atât de impunătoare și totuși, atât de umană prin prisma trăsăturilor fizice.

O colibă dărăpănată explodă la zece pași de Sfâșietor. Un nor gros de praf învălui creatura și împrejurimile. Flăcări de diferite culori și jerbe de scântei se ridicară din locul exploziei. Un miros ciudat, dulce și înțepător, se răspândi în aer.

Zalidan își reveni primul din șoc. Inima îi bătea violent. Îi trase de haină pe prietenii săi, apoi o luară toți la goană. Ocoliră flăcările multicolore ce se înălțau din grămezile de praf negru și pătrunseră printr-o clădire, în urma unor săteni îngroziți.

Se strecurară printre mese, scaune și alte lucruri răsturnate, distruse și împrăștiate, ca în cele din urmă să iasă într-o curte. O traversară și ajunseră din nou pe strada principală, pavată cu piatră, dar de data aceasta mult mai aproape de marginea satului.

– Priviți acolo! zise Akiban.

Zalidan și Kaya ridicară ochii în direcția colinelor din afara satului. Chiar dacă era aproape întuneric afară, putea fi deslușit un grup mic de orfani, un preot și patru surori din Casa Luminii. Se îndepărtau iute de sat.

Pe chipul lui Zalidan se așternu o umbră. Ce se întâmplase cu ceilalți? Își pierduseră viețile în incendiile din sat? Îi uciseseră Sfâșietorii? Însă pe de altă parte reuși să găsească un strop de bucurie, mai degrabă ușurare, că scăpaseră o parte din colegii lor de orfelinat din sat.

– Kaya… lasă-mă te rog jos, murmură Rin, revenindu-și în simțiri.

Fata cea înaltă o coborî pe prietena ei cu grijă pe pământ. Rin aruncă o privire de jur împrejur, clipind des, cu lacrimi în colțurile ochilor. Pe chipul ei se întipări o expresie de o tristețe profundă.

– E sfârșitul lumii?
– Nici vorbă, răspunse Akiban, afișând o mină exagerat de optimistă. Indiferent cât de puternici sunt Sfâșietorii, împăratul Keshiran îi va distruge pe toți în cele din urmă. Poți să mergi, Rin?
Ea dădu din cap.
Se îndreptară spre ieșirea din sat, alergând și gâfâind din cauza efortului. În urma lor, prăpădul lua amploare cu repeziciune. Săteni îngroziți, mai mult sau mai puțin răniți, li se alăturau de pe ulițele și cărările laterale.

La un moment dat, de pe un drum din stânga, apărură doi cai ce trăgeau după ei o căruță parțial distrusă, lipsită de roțile din spate. Când osia ajunse pe strada pietruită, cu un scrâșnet răsunător, țâșniră scântei în urma ei. Din sacii legați laolaltă și de căruță se scurgeau dâre de făină albă. Peste saci se aflau trei copii de vreo zece ani, care abia reușeau să se țină de părțile laterale ale căruței. Chipurile lor erau năclăite cu sânge, praf și funingine.

Nechezând îngroziți, caii o luară spre ieșirea din sat, împrăștiind oamenii în stânga și dreapta. Zalidan, Akiban, Kaya și Rin încetiniră, lăsând căruța să se îndepărteze de ei. O clipă mai târziu, din direcția unei cărări laterale, zbură o bucată masivă dintr-o clădire. Câțiva săteni țipară și se retraseră la timp din calea proiectilului.

Bucata de perete ateriză cu o bufnitură peste căruță, zdrobind-o. Așchii de lemn, făină și sânge se răspândiră în jur. Caii fură smulși înapoi de forța care ținea căruța turtită pe loc și căzură într-o parte, unul peste celălalt.
Rin se împletici, în mod vădit amețită. Kaya o prinse iute de braț și o strânse violent.

– Nu leșina, fetițo!
– Dar… începu Rin cu glas scăzut.
Kaya o plesni cu palma peste față, spre șocul lui Zalidan și Akiban. Ochii albaștri ai lui Rin se căscară de uimire.
– Haideți! strigă Kaya.

Alergară pe lângă căruța zdrobită și pe lângă cei doi cai, apropiindu-se tot mai mult de ieșirea din sat. Zalidan o observă cu coada ochiului pe femeia Sfâșietor care aruncase bucata de clădire. Se apropia de strada pietruită și ucidea fiecare om întâlnit în cale. Chipul îi era inexpresiv, ca și cum ar fi fost o mască cioplită în piatră.

– Suntem aproape! strigă Akiban, zâmbind încrezător, în ciuda tuturor nenorocirilor din jur.

Poarta de lemn fusese îndepărtată. În prelungirea ei se întindea un gard din nuiele. În spatele acestuia erau stânci și crevase adânci – un teren imposibil de traversat. Singurul loc pe unde se putea merge era drumul ce ieșea din sat și șerpuia prin zonele accesibile. Celelalte ieșiri din sat se aflau în partea de nord și de est, direcții de unde veniseră Sfâșietorii. În plus, zonele respective ale satului erau cuprinse de flăcări colosale.

Doi Sfâșietori de vreo trei metri și jumătate se iviră brusc de pe o uliță și blocară strada. Oamenii care se treziră față în față cu ei țipară îngroziți și se răsuciră brusc. Unii din ei fură sfâșiați mortal de creaturi. Capete, membre, bucăți de carne, fragmente de oase și sânge țâșniră în jur. Alții se împiedicară, căzură și se treziră călcați în picioare de semenii lor. Câțiva profitară de învălmășeală și-și încercară norocul, reușind să treacă printre Sfâșietori și să părăsească satul.

– Se mișcă mai încet, spuse Kaya, strângând-o pe Rin de braț ca să nu leșine din cauza priveliștii macabre.
– Mult mai încet, zise Akiban. Parcă și-ar fi pierdut din energie. Înainte ucideau cu o viteză ieșită din comun. Acum sunt previzibili.

O serie de țipete izbucni în spatele lor. Zalidan se răsuci și privi peste umăr. La aproximativ o sută de metri de el și prietenii săi se aflau doisprezece săteni ce fugeau disperați. Erau urmăriți de cinci Sfâșietori care mergeau la pas, însă surprinzător de lent. Din trupurile lor de un albastru metalic se ridicau aburi, iar ochii verzi le scânteiau. În urma lor era o mare de foc. Aproape întreg satul Akya ardea.

Văzându-se prinși între Sfâșietori și flăcările ce năvăleau din aproape toate direcțiile, cei mai mulți săteni se îmbulziră spre ieșire. Unii reușeau să se strecoare printre creaturi, alții erau omorâți de unghiile lor lungi și tăioase.

– Ce facem? întrebă Kaya.

Se mișca întruna pe loc, cuprinsă de nervozitate.

– Trebuie să riscăm, trebuie să trecem printre Sfâșietori, răspunse Zalidan. Nu avem de ales.

În mod ciudat, reușea să se simtă perfect calm, cu toate că se afla în miezul dezastrului. Mintea sa se agăța cu obsesie de obiectivul lor de a ajunge în sud. Era hotărât să ajungă acolo alături de prietenii săi. Iar de obicei când își punea ceva în minte, lupta, muncea și se zbătea până când reușea.

Era convins că atunci când se vor afla în siguranță, mintea sa amorțită se va dezmetici și va fi izbită de gravitatea acestor evenimente. Abia atunci va îndrăzni să cugete la masacrul de azi, la suferința și groaza oamenilor din sat, la această rasă umanoidă misterioasă ce făcuse prăpăd într-un colț din nordul Imperiului Edrian.

– Făuritorii Lumii ne vor proteja, Rin, zise Akiban, întorcându-se spre fată și zâmbindu-i. Ai încredere. Totul va fi bine.

În ciuda optimismului forțat al lui Akiban, Rin rămase exact la fel. Privirea ei aluneca în gol în timp ce mintea izbită de șoc se cufunda în transă.
Căldura creștea repede, iar fumul își întindea tentaculele sufocante spre ei.

Zalidan făcu un semn din cap și țâșni înainte, plin de hotărâre, umăr la umăr cu Akiban. Kaya și Rin veneau în urma lor, ținându-se de mâini. Cei patru se ciocneau adesea de săteni panicați și cuprinși de teroare. Unii alergau alături de ei, alții țipau din cauza rănilor adânci și se târau sau se rostogoleau pe jos.

– Putem să trecem de ei! strigă Zalidan.

Încercă să pară încurajator, dar chiar și el își simți tremurul din glas. În fața lor se aflau creaturi impunătoare, macabre, adevărate mașinării de ucis.
Zalidan și Akiban se opriră brusc, iar Kaya și Rin se ciocniră de ei.

– De ce v-ați oprit? întrebă Kaya pe un ton tăios.
– Trebuie să fim foarte atenți, zise Zalidan, cu respirația întretăiată. Să prindem momentul perfect. Nu e loc de greșeală acum.

Cu toate că Sfâșietorii se mișcau mai lent, reușeau să ucidă întruna oameni. În jurul lor se întindeau o sumedenie de cadavre mutilate. Sângele băltea în unele zone, iar în altele se scurgea printre pietre, roșu și sclipitor în lumina flăcărilor din împrejurimi. Fumul se strângea iute din toate părțile, fierbinte și încărcat de mirosul oribil al cărnii arse.
Kaya scoase o înjurătură printre dinții încleștați și țâșni de pe loc, smucind-o și trăgând-o pe Rin după ea.

– Kaya! strigară Zalidan și Akiban.

Dar fata cea înaltă nici nu tresări. Zalidan le urmări cu ochi mari, cu stomacul strângându-i-se din cauza emoțiilor. Pulsul îi vâjâia prin tâmple ca un torent. Kaya și Rin o luară ușor spre stânga, iar brațul Sfâșietorului se întinse spre ele. Fetele se aruncară pe burtă, iar unghiile ascuțite ca niște lame trecură pe deasupra lor. Tăiară câteva fire de păr roșcat din capul lui Kaya și spintecară o bătrână, stropindu-le pe fete cu sânge. Cu un țipăt, Kaya sări în picioare, trăgând-o pe Rin după ea.

Alergară pe lângă piciorul masiv al Sfâșietorului, presărat cu fâșii de alge, și ajunseră în spatele creaturii, în afara satului. După ce se mai îndepărtară, cele două se opriră lângă un șir de stânci, gâfâind. Kaya întoarse capul spre sat, fluieră scurt și strigă:

– Akiban, Zalidan, e rândul vostru!
Zalidan expiră prelung. Simți că i se luase o greutate de pe inimă.
– E de-a dreptul nesăbuită.
– Cel puțin a reușit să iasă din sat, zise Akiban, surâzând ușurat. E rândul nostru acum.

Zalidan observă că erau foarte puțini săteni în viață alături de ei. Focul aproape că-i împresura, iar Sfâșietorii făceau eforturi să omoare pe toată lumea. Din fericire, se mișcau foarte încet în aceste momente. Păreau aproape storși de energie.

Zalidan și Akiban schimbară o privire, după care se repeziră înainte, spre Sfâșietorii ce le blocau calea. Kaya și Rin reușiseră. Și ei trebuiau să reușească, se gândi Zalidan, încleștându-și plin de determinare pumnii.

Un val de fum fierbinte îi izbi dintr-o parte. Zalidan tuși și clipi des, cu ochii cuprinși de usturime. Câteva clipe nu văzu nimic. Când fumul se mai risipi și vederea i se mai limpezi, se trezi față în față cu un Sfâșietor. Creatura se aplecă și omorî doi bărbați ce sângerau abundent și care încercau să iasă din sat. Zalidan își șterse iute cu mâneca sângele de pe față și plonjă printre picioarele Sfâșietorului.

Ajunse în spatele lui și dădu să se ridice, dar alunecă din cauza unei bălți de sânge. Cu un pleoscăit, se trezi pe burtă. Creatura se răsuci spre el, împingând prin aer unghiile lungi. Era imposibil să se ridice la timp.

Disperat, se trase înapoi printre picioarele Sfâșietorului, târându-se și revenind în locul de unde plecase. Profită de confuzia acestuia, se săltă în picioare și țâșni prin stânga, întrucât Sfâșietorul era înclinat spre dreapta. Alergă printre valurile de fum și se opri când ajunse lângă Kaya și Rin.

– Unde e Akiban? întrebă el dintr-o suflare.

Kaya ridică din umeri, cu un aer nervos.

– Nu a ieșit din sat.

Pe chipul lui Rin se accentuă îngrijorarea. Zalidan se răsuci pe călcâie și cercetă ieșirea din sat. Era atât de mult fum în zona aceea, încât abia se deslușea ceva. Câțiva Sfâșietori stăteau nemișcați la marginile satului, în zonele unde se aflase gardul din nuiele. Focul îi învăluia, dar ei nu păreau să fie afectați.

Flăcările alunecau neputincioase peste solzii lor albaștri. Chiar și algele de pe trupurile lor își păstrau culoarea vie, ca și cum ar fi fost imune la fierbințeală.

– E acolo! zise Rin deodată.

Fata își revenise considerabil din starea în care se aflase cu puțin timp în urmă. Acum era ancorată la realitate și era frământată în mod vizibil de soarta lor.
Zalidan îl zări pe Akiban ieșind dintr-o coloană de fum negru. Pe chip avea două tăieturi adânci, perfect drepte, paralele, din care șiroia sânge. Alături de Akiban era un copil de vreo doisprezece ani, atât de murdar, încât doar ochii i se vedeau clar. Hainele de pe el erau ferfenițite.

– Am scăpat! strigă Akiban, zâmbind larg, în ciuda rănilor de pe față.

Dar nici nu-și termină bine vorba, când doi ochi verzi sclipiră în spatele său. Silueta înaltă a Sfâșietorului se desprinse din fum, căzu într-un genunchi și-și arcui brațele. Unghiile îi străpunseră din spate pe cei doi și le ieșiră prin piepturi.

Akiban avea încă zâmbetul întipărit pe chip când sângele îi țâșni pe gură. Sfâșietorul se ridică în picioare și-i azvârli pe cei doi cu putere în spate, cu un aer impasibil. Trupurile lui Akiban și al băiatului aterizară în vâltoarea flăcărilor apocaliptice. Sfâșietorul rămase pe loc, privind în direcția spre care o luaseră supraviețuitorii. Nu se citea nimic pe chipul lui.