Pentru mine Revenant a fost, fără discuție, filmul anului 2015 și rolul făcut de Leo cel mai bun din toată cariera sa.

Astea fiind spuse îi înțeleg și pe cei cărora nu le-a plăcut sau au așteptat mai mult, tocmai pentru că știu de ce mi-a plăcut mie așa de mult și că motivele astea nu sunt general valabile:

• cinematografie extraordinară, cadrele filmului sunt pur și simplu fabuloase, că e vorba de peisaj, de luptă sau de portret. Pentru mine și pentru cei înclinați spre arta vizuală asta contează enorm în cum simțim atmosfera unui film.

Pentru cei  care pun accentul strict pe acțiune și vizualul e un fundal pus să nu fie gol acolo, aspectul ăsta a trecut neobservat și cu el o mare parte din atmosferă. Deja s-au uitat la un film mult mai sărac decât m-am uitat eu.

• ”mâncăm ce prindem” e una dintre vorbele cele mai dragi ale tinereții mele.

Cuprinde o invitație solidă la aventură și la eliberarea vânătorului primordial din tine și mi-a adus, mie și prietenilor, multe amintiri pline de gust și frumusețe nefiltrată. Un foc pe malul unei oglinzi alpine sub un miliard de stele, pe care sfârâie vreo doi păstrăviori, bolborosește o mămăligă și niște hribi proaspeți, o dimineață cu compot de zmeură abia culeasă sau un plonjon în apele Prutului după un șarpe de-un metru, apetisant după câteva zile de secetă culinară și multe, multe altele…

Am trăit și partea asta a filmului intim, încântat de disperarea cu care se apuca Leo de-o bucată de carne crudă. Altul, care n-are nici în clin nici în mânecă cu latura asta a vieții, a văzut eventual niște secvențe grețoase și trase de păr.

• până și frigul l-am trăit cum trebuie.

Am dormit noaptea pe gheață, am intrat în râu de munte în februarie, cu cinci metri de gheață până la apă, am învinețit pe munte la -35 cu vânt tare din față. Frigul e un dușman teribil iar pentru cine nu l-a cunoscut de-aproape, imaginându-și doar o înjurătură printre dinți în drumul spre mașină ”ptiu, ce cancer e-n dimineața asta”, filmul e iar mai sărac.

Cam asta mi-ar fi concluzia: povestea este teribil de simplă dar filmul îți poate spune enorm, depinde însă de tine ce vezi în el, iar asta e un lucru subiectiv. De asta îi înțeleg și pe cei care-au stat tot filmul ca-n transă și pe cei care s-au cam plictisit.

Nu pot să-i înțeleg, ba mai mult – îi consider relativ idioți – pe cei care argumentează obiectiv de ce filmul e prost iar argumentele lor sunt înfiorător de stupide.

Și să-l luăm pe marele CTP, obișnuit să dea sentințe în orice și având un oarecare fetiș, potențat într-o vreme de tv, în critica de film:

Nu numai că îi zice de la obraz regizorului că nu înțelege ce-a avut în cap cu filmul ăsta, dar are și niște obiecții clare în care îi arată unde-a greșit. De exemplu că arta ar trebui să fie despre om nu despre munți și râuri.

În afară de cretinătatea ideii în sine – că arta trebuie să fie despre un singur subiect – hai să vedem cât de ridicolă e afirmația pentru Revenant. Povestea filmului este una de supraviețuire și răzbunare.

În partea de supraviețuire știți cu cine se luptă Leo și orice alt explorator, naufragiat, rătăcit de pe pământul ăsta? Cu mediul, domnule critic de film, CU MEDIUL. Iar faptul că Inarritu a lăsat camera pe munte, pădure și gheață atâta cât a lăsat-o este tocmai de asta – pentru că agresor și personaj principal în partea aceea a poveștii era natura, locul, cerul.

Cu alte cuvinte lui CTP îi scapă exact logica unei povești de supraviețuire spusă corect, o natură care domină și micșorează individul.  Da, mărețule, matale când vii în blană în studio ești cum zici – penibil, kitsch. Când însă cineva povestește despre supraviețuire și-o face să se întâmple în fața ochilor tăi așa cum ar trebui, încercând să pună frigul înaintea furnicii umane, ăla nu e penibil.

A mai zis acest colos al jurnalismului românesc că regizoru o fi fumat ceva sau că l-a lovit damblaua de la frig, că altfel nu scotea așa un film. A mai zis și despre urs și despre cum Leo trebuie să înghețe instant în apa aia și despre ce a căutat în cal și așa mai departe – pentru că, bineînțeles, vorbim despre personajul unui corporatist la cămașa, căzut în apă din liftul de la birou, nu despre un cercetaș trăit printre indieni când încâlzirea în podea încă nu se inventase (că și acum sunt oameni care înoată în ape înghețate ce să mai pomenim…).

Cu mâna pe inimă spun că nu am citit de mult ceva atât de ilogic și idiot. Nu mi se pare nimic aiurea să nu-ți placă un film, dacă toată umanitatea zice despre un film că e perfect și ție nu ți-a plăcut, tu ai dreptate. Pentru că indiferent de ce argumente au ceilalți despre valoarea filmului, adevărul este că ție nu ți-a plăcut și asta nu e de discutat că doar tu ai simțit nu alții.

Când însă te apuci să jignești regizorul și să fornăi că filmul e praf, atunci trebuie să ai niște argumente care stau în picioare nu niște mostre de cretinism furibund.

Bun, acum despre rolul lui Leo. Aici lucrurile stau mai simplu – nu zice lumea că a jucat prost dar zice că a avut roluri mai bune în Django, Wolf, Shutter și așa mai departe.

Pe mine m-a rupt rolul din The Beach, pentru că m-a luat total prin surprindere – Leo știa să joace atunci bombonelul atrăgător și atât, dar asta nu înseamnă că atunci a jucat el cel mai bine.

Spre deosebire de ce îți place și cum îți place – care-s chestii subiective, când vorbești despre pentru ce merită un actor premiu, atunci e vorba de criterii de actorie nu despre cât de mult ți-a plăcut ție personajul.

E o vorbă în gastronomia înaltă – când faci un fel simplu nu ai unde te ascunde. Într-o mâncare complicată, cu o mie de ingrediente de lux, ai loc de joacă și de trecut neobservat dar într-o mâncare simplă cu ingrediente clare, orice greșeală devine evidentă.

Da, personajul din Revenant nu are farmecul și explozia personajelor din filmele pe care le-am amintit mai sus dar tocmai rețeta grandioasă a personajelor alea le face mai ușor de jucat. În filmul ăsta Leo nu a fost nicio singură secundă teatral, nicio singură secundă exagerat, nicio singură secundă ieșit din rol iar aici orice derapaj era vizibil de la o poștă.

De asta pentru mine e performanța perfectă deși personajul nu e la fel de grandios ca altele. Culmea, asta e o altă cauză să nu le placă unora filmul – știți genul, să fie oleacă de dramă în plus, să știu că mă uit la un film.

Și să trecem un pic și prin Birdman (că CTP-ul cu ăsta-i tot dădea), filmul care a dat pe spate lumea artistică anul trecut. Mie nu mi-a zis mare lucru, a fost un film la care m-am uitat cu plăcere dar nu l-am trăit intens. Știți de ce? Nu pentru că filmul nu era bun ci pentru că eram saturat de mesaj, îl văzusem în zeci și sute de ipostaze prin cărți, eseuri, articole din lumea literară.

M-am apucat să sar în sus când am văzut cât e de lăudat și să vin cu argumente cretine? Nu, nu m-am apucat, pentru că am înțeles de ce le-a plăcut și, mai ales, am înțeles de ce în mine nu a stârnit același lucru – nu pentru că nu a fost bun ci pentru că eu eram deja închis la ce avea să spună.

Nu mai catalogați orice film care nu vă place în film prost și nici orice film care vă place în film bun, uneori ce gândiți voi ca argumentație e ridicol de lipsit de logică sau obiectivitate.

Vlad B Popa Scriitor. Cautator de povesti si povestitor prin scris, fotografie si film. Licentiat în drept constitutional. Carti publicate: Regele pribeag si batrânele umbre, Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen, Tati Facebook personal Pagina fb de autor website de autor