Marea majoritate a românilor o duc greu, tocmai de asta definiția unui trai decent este foarte subiectivă și diferențele dintre punctele de vedere sunt enorme. Eu o să încerc să fiu cât de cât obiectiv, luând ca sistem de referință niște criterii de bun simț și un pic din ce înseamnă standardul de viață al unui om care muncește legal, normă plină, în statele dezvoltate ale Europei.

Și vă mai spun, ca să nu mă treceți și pe mine în categoria de aroganți care s-au ajuns și nu mai știu pe ce figuri să-și cheltuiască banii și să se plângă că rămân fără, că eu nu am ajuns la nivelul de trai decent așa cum îl văd eu.

Vreau să mai subliniez că, tocmai din pricina nivelului de trai scăzut in țară, foarte multă lume confundă nivelul de – ne descurcăm, nu ne plângem – cu traiul decent. Asta pentru că traiul acceptabil (adică decent) este văzut la noi drept următorul nivel după cel de – abia reușesc să-mi platesc cheltuielile și mâncarea iar la final de lună rămân fără bani.

Ori, după mine, traiul acceptabil este cu 2 nivele mai sus, unde nu numai că nu te mai stresează cheltuielile dar te poți bucura de o viață relaxată, trăită fără să-ți numeri firmiturile.

1. Cheltuielile lunare obligatorii (chirie, întreținere,rată, internet, cablu, cheltuieli profesionale – spre exemplu contabila) să fie de maxim 1/3 din banii care intră în casă. Ăsta e un criteriu obiectiv și de bun simț.

2. Mâncarea/apa și orice altă cheltuială de genul ăsta (pamperșii copilului…), întreținere mașină să fie de maxim 1/3 din banii care intră în casă.

Ceilalți 1/3 sunt expresia unui trai decent. Cu ei îți poți permite o masă bună la restaurant, o sticlă de vin adevărat în weekend, dacă vrei să-ți iei 3 cărți pe lună să nu te gândești la preț, hainele și încălțările să fie de o calitate normală, nu armani da nici setul de zece din tren. Îți permiți să-ți urmărești hobby-urile și să ai și una-două vacanțe la fel de decente pe an.

Și aici, mulți nu înțeleg de ce nivelul ăsta de trai cere, pentru o familie cu copii, un venit de minim 2k lunar. Ba e chiar o sumă nesimțită, având în vedere că sunt unii care se descurcă cu 300 de euro. Huooooo, chiaburi nenorociți, aveți numai fumuri pe voi, eu trăiesc ca belferul și n-am nici jumătate…

Și-acum să le luăm pe rând, ca să vedem de unde diferențele astea:

– eu vorbesc de familii care se întrețin singure, fără ajutor de nici un fel. Casa de la părinți e un ajutor enorm, te scutește de chirie sau rată. Pământul de la părinți e și ăla super ajutor. Banii de la părinți, soră, frate din Italia, tot ajutor sunt.

Familiile alea cu salarii de toată jena și care supraviețuiesc și sunt date drept exemple în discuțiile de genul ăsta, au mai întotdeauna locuința lor personală și ajutor bănesc peste ce scrie pe hârtie. Iar dacă nu au, fac economie la apă și se încălzesc când fierb zeama de gheare de găină, trăind în niște condiții absolut îngrozitoare.

Cât despre familile de la țară – casă proprie, mâncare din curte și da, face o diferență enormă la bani.

– eu vorbesc de mâncare decentă. Adică nu-mi hrănesc copilul cu crenvuști, cartofi și pâine, ba chiar am pretenția nici eu să nu mănânc plastic ambalat. Mâncarea decentă e cel puțin dublă la preț față de cea economică. Dacă apa de la robinet nu e în regulă, atunci familia bea apă de la o marcă bună, nu Evian dar nici robinet îmbuteliat.

Dacă iau un dulce nu e ciocolată sau napolitane la kil. Dacă iau un vin nu e la sticlă de 5 litri.

Ajungem și la mâncatul în oraș. La un articol oarecum pe aceeași temă, cititorul Gogu s-a remarcat prin atitudinea de care vorbeam la început – eu traiesc ca belferul cu mult mai puțin, mânânc în fiecare zi în oraș. Și aici trebuie să vin cu o corecție, meniul de aripioare, shaorme, sandvișuri și alte chestii care te satură repede și ieftin, nu intră nicicum la un trai decent.

Numai la noi fast-foodul mâncat la mall poate fi luat drept reper de trai bun și de nivel social acceptabil. În mod normal să te îndopi odată pe zi cu așa ceva e semn contrar.

Un trai decent și sănătos presupune trei mese pe zi, toate de calitate, nu tone de mâncare dar nici copite de porc cu sare. Iar când zic o masă în oraș, e în sensul vechi al expresiei – adică un prilej de relaxare și delectare cu ceva mai bun decât în mod normal. Asta scoate din calcul cantinele, restaurantele cu aceeași mâncare ca primele, fast-food-urile și 99,9% din food-court-urile mall-urilor.

Repet, mâncat în oraș o dată la sfârșitul săptămănii cu prietena/soția nu înseamnă să o duci la mall și să luați meniul nr.2 cu fanta.

Și cam toate diferențele sunt pe același tipar. Că tu ți-ai făcut vacanța la mare vânând o super-ofertă, sau ai avut bilete sindicale, sau ai un văr pe malul mării care și-a dat casa cinci zile, asta nu înseamnă că tu câștigi destul de bine cât să-ți permiți o vacanță ci că trebuie să te descurci ca să o ai. La fel e și diferența între a căuta o ofertă în care un pachet deosebit de atractiv este mai ieftin și a căuta cele mai ieftine oferte posibile din cele mai ieftine stațiuni posibile.

Ați priceput ideea, standardul decent pentru mine nu înseamnă lăfăială și bani de aruncat ci să-ți permiți niște chestii normale, de o calitate medie, constant, fără să trebuiască să faci scamatorii pentru asta. Nu să te duci la Viena să mănânci finețuri când ai chef, dar dacă ai poftă de ceva bun să te poți duce sâmbata la Baracca și să comanzi fără să te doară inima la nota de plată.

Să poți să iei cărți, un gadget mic pentru hobby-ul tău, când pleci în vacanță să nu îți văjăie capul pentru că trebuie să faci 3 plinuri și așa mai departe.

Astea sunt pentru mine niște criterii cât de cât obiective. Am unul și mai clar după care îmi dau seama că nu-s acolo: dacă vreau să-mi fac o casă mică spre medie dar construită bine, la standarde onorabile de izolare, lumina și ventilație interioară, rata aferentă duce finanțele familiei la nivelul de vai de capul lor.

Nu e normal și nici nu e vina vreunei bănci, ca prețul unei case normale, eșalonat pe juma de viață de om, să pună atâta presiunea pe finanțele unei familii în care ambii membri au salarii lejer peste media țării, iar asta cam spune totul despre traiul în România.

La mine, după toate criteriile astea, nivelul de trai decent înseamnă să-mi permit tot ce am zis mai sus în timp ce stau într-un loc al nostru, nu cu chirie. Pentru asta eu ar trebui să câștig de două ori mai mult. Tot e bine că am o țintă, tot e rău pentru că am zis că anul ăsta voi încerca să muncesc mai echilibrat.

Însă și aici vine un mare mare însă. Toată vorbăria de mai sus este valabilă pentru mine și familia mea. Nu ai nici un hobby scump, nu îți place să citești, îți place să stai cu chirie (nu fac bășcălie deloc, e o alegere care are părțile ei bune) și ai avut noroc de una ieftină și stabilă, câștigi destul să trăiești relaxat fără să-ți dorești cu ardoare ceva ce ți se pare vital pentru tine sau familia ta?

Înseamnă că trăiești decent, indiferent de ce calcule face unul altul. Limitele subiective ale traiului decent sunt extrem de largi dar există, iar cea de sus e cam pe-acolo unde cerințele nu se mai opresc la mâncare/lucruri care nu-s proaste ci se duc spre produse de lux, când normalul nu mai e considerat o mașină bună ci una de segment premium, când în casă poți să joci fotbal și așa mai departe și când ți se înnoadă limba dacă icrele nu-s negre.

Atunci abia poți să-i bați obrazului omului și să-i atragi atenția că trăiește bine, nu decent.