Refugiul din Salam

Două fastuoase sărbători în lumea bogaților români: Nunta lui Dragnea Jr. și majoratul Escăi Jr.
Manelistul Florin Salam, plătit de Esca și de Dragnea ca să le distreze plozii. Paradoxul? Bogații României se sfiesc să asculte manele în public ori să invite maneliști la evenimente. Mai puțin pe Salam, indispensabil la orice chermeză a belferilor care vor să transmită “Știu să mă distrez, dar cu stil. Am bani de Salam.”

Cumva, în necurmata perversitate amintită de melodiile genului, Florin Salam a reușit să convingă publicul că el cântă manele, dar NU este manelist! Excepțională rețetă de marketing, combinația fatală pentru toți cei care apreciază manelele, dar sunt rușinați să apară în public cu maneliști. Produsul perfect pentru ipocriți, deci pentru majoritate: Cine, Salam? Hai, domne, că ăsta-i artist. Cântă la pian, a terminat Conservatorul…

Doar cei cu înalte studii muzicale au dreptul să cânte manele. Da, maneaua a devenit o delicatesă; doar maeștrii erudiți știu s-o prepare, nu toți diletanții bronzați la solar.

În urmă cu aproximativ 15 ani, în România s-a făptuit o cruntă nedreptate. Maneaua a fost ponegrită, tocată public de intelectualii neamului, strivită de presă. A început declinul unei industrii care curgea franc în făgașul viitorului nostru național. Emulația artistului fără nume, un cor ridicat peste chirpici și chilipir: Ne potriveam cultural și temperamental, era a noastră!

Nu v-ați întrebat de ce maneaua a prins în Peninsula Balcanică și nu în cea Scandinavă? De ce milioane de români vibrau la glasul lui Adi Minune, în timp ce finlandezii o creșteau pe Tarja Turunen?

Cum de ne-am trezit peste noapte că manelele sunt rușinoase și de ce ne-am renegat menirea? Nu ni s-au schimbat nici cultura și nici temperamentul, cu atât mai puțin preferințele muzicale. Doar am trecut printr-un episod “Charlie Hebdo” – ca atunci când, într-o emanație sulfuroasă națională, ne-am pus culorile Franței la poza de profil și tot Facebook-ul românesc devenise “Je suis Charlie”. Probabil, cea mai mare prostie colectivă de la Caritas până azi.

Aceeași a fost și cauza ponegririi manelelor: Turma! Je suis cult în cap.
Nu mai rulează manele la radio. Nu le mai auzi în restaurante, baruri, cafenele și localuri. Pentru că este rușine, ne arată turma cu deștiul nespălat. Până și la ultima speluncă de cartier se va găsi o țoapă deșelată, cu rujul întins până la cearcăne, să tragă chelnerul de mânecă: “Opriți, vă rog, maneaua…”

Orice pațachină cu catrafusele târâș, incapabilă să conjuge o sută de verbe, își dă ochii peste cap dacă îl aude pe Guță cântând “Sunt frumos, ce față am de gigolooo.”
Dar Delia cu “Du-te la mă-ta” și “ute-mă, baby!” este validă, nu-i zbârlește părul pe picioare pațachinei. Cine, doamna Delia?
Hai, domne, că asta-i artistă. Cântă la flaut, a terminat Conservatorul…

Cred în dreptul fiecăruia de a-și manifesta liber preferințele culturale. Ne cunoaștem prea bine; vă întâlnesc zilnic pe străzi, în autobuze, trenuri, parcuri, cârciumi. Lăsați deștiul turmei și nu vă mai chinuiți la teatru, muzeu, ateneu. Vor ajunge săracii actori de teatru să joace numai comedii slapstick și scene din Las Fierbinți.

Vizionați și ascultați ce vă place, nu ce “dă bine” în poze. Nu este rușinos să asculți manele! Rușine ar trebui să-ți fie când joci în disimulări și îți strofloci chica, prezentându-l pe Salam virtuozul național.

PS: Nu îmi plac manelele. Unele mă plictisesc, altele mă irită. Florin Salam mă plictisește în vreo 20-30 de secunde. Doamna Delia, imediat ce deschide gura.
Pentru petreceri îi prefer pe-ăștia: