Am urmărit înregistrarea cutremurat de emoţie, scăldând o reverie săpunoasă în fermentul neuronilor morţi. Mi-a plăcut, m-am îmbătat într-o linişte ancestrală, cum mai găseşti poate doar în inima granitului mâzgălit de chihlimbare.

Şi am început să lăcrimez, amintindu-mi de Santa Lucia Iuntana, cântată live la Los Angeles, în anul 1994. Cei trei magnifici, virtuozii celor mai înalte voci s-au lichefiat într-un elixir dumnezeiesc ce a picurat două decenii mai târziu în două suflete rătăcite.

Am retrăit magia anului 1994, cu Pavarotti şi Domingo pulsând din bicepsul lui Mircea Badea. Iar în dreapta lui, legănat în anonimat, sufletul lui Jose Carreras. Într-o carcasă nouă, dar la fel de vechi şi prăfuit.

Mircea Badea nu va fi vreodată un dansator genial.

Pentru că poartă sângele omului simplu, chinuit şi limitat de grohăitul teluricului. Nu are har pentru sunetul curat al îngerilor, fibra musculară nu se excită la vibraţii înalte.

Şi pentru că este crăcănat ca o iapă în fătare.