Marți, 4 martie 2014, va rămâne o dată înfierată în istoria justiției din România ultimilor 24 de ani. Și când spun “înfierată” mă refer la sensul de bază al cuvântului, nu la o stigmatizare denigratoare. Nu sunt în măsură și nu am de gând să pun la îndoială decizia finală a judecătorilor. Vreau doar să remarc intuiția pe care am avut-o cu câteva ore înainte de pronunțarea verdictului.

Am anticipat corect atitudinea agresivă abordată de justiția română în ultimii 2 ani. Posibil una corectă, dar într-o antiteză ilară cu deciziile luate – în mare de ACEIAȘI JUDECĂTORI – înainte de 2012. Din acest motiv nu pot să mă gudur ca un cățelandru ce coțăie cioturi de salcâm, crezând că sunt cățele cu pedigree.

Nu jubilez erect la “reformarea justiției”. Repet, actul justițiar este exercitat de același sistem care în urmă cu 2 ani avea păreri diametral opuse. Singura diferență este că acum i-a apăsat cineva cu bocancul pe gât, ordonându-le să dea un exemplu, indiferent ce.

Dovada setei de a tăia în carne până la sfârtecarea arterelor se vede în verdictul judecătorilor. Nu știu dacă este o premieră, dar până acum nu am mai auzit: Judecătorii au acordat pedepse mai dure decât au cerut procurorii! În mod normal, procurorii cer o pedeapsă (maximal presupusă), iar avocații apărării pledează pentru polul opus, adică pedeapsa minimă. Judecătorii analizează dovezile și, de obicei, dau un verdict situat între cele două extreme. (Procurorii au cerut pedepse cu suspendare pentru Popescu, Pădureanu şi Neţoiu.)

Spuneam tot cu câteva ore înainte de verdict că “îi vor arde”:
“S-a construit prea minuțios telenovela transferurilor în ultimii ani și ar fi păcat să ni se refuze un final încărcat de dramatism. Un film bun are nevoie de un final epatant, dar totuși pe gustul publicului. Și, slavă Domnului, de producție se ocupă cei mai buni regizori.”

Într-adevăr, finalul a fost de Oscar.