Scris de Corbu (comentator fidel şi fan Terapia)

Mirosul de metal incins și unsuros, amestecat cu aburi, îl simțeam cu fiecare înghițit în gol, de parcă-aș fi lins locomotiva de la un capăt la celălalt. Pfuuuuuuuu! încă o ploaie de molecule uleioase plutind in norișorii fantomatici ai vechiului tren.

Singurătate. Ăsta e primul cuvânt care-mi vine în minte, deși nu mă simt singur. Cumva, mașinăria asta metalică are puls. Sunt tot mai conștient de bătăile cordului și respirația ritmică, domoală, a fiarei… pleacă în 3 minute de la linia 1.

E timpul să urc. Ezit pentru moment, având impresia că pătrund în abdomenul cuiva. Îmi verific biletul într-un gest reflex, am loc în primul vagon. Explicabil de altfel, îmi întorc privirea spre capătul trenului, nici un pasager. Sunt singurul călător al trenului de noapte. Trenul va fi tovarășul meu de drum.

Ne cunoaștem de multă vreme, am crescut împreună. Bine, el a fost tot timpul la fel de mare. Ăhă, de când alergam desculț, pe drumul plin de praf, spre gara din sat. Păi da, că noi avem gară în sat! În satul nostru…
În satul nostru voi fi și eu.