Cerşetoarea aceea grasă, care se plimbă în fiecare zi cu metroul între staţiile Brâncoveanu şi Piaţa Sudului, din Berceni, şi le spune oamenilor că tocmai a venit de la biserică, mă alerga entuziasmată să-mi arate noua ei invenţie. Nu ştiam de ce mă aflam în parc la o oră atât de târzie, dar îmi aminteam că, înainte să mă duc la culcare, mă luase o febră cumplită, şi ceva cum că mi s-a părut că l-am zărit pe tatăl meu decedat.

Acum, cert era că trebuia să mă opresc pentru că cerşetoarea aceasta nu avea de gând să înceteze să mă alerge până când eu nu-i admiram capodopera, şi, în orice caz, indiferent de cât aş fi mărit pasul, nu păream să o pot lăsa în urmă şi nici să mă apropii câtuşi de puţin de ieşirea din parc. Odată ce m-am uitat în spate, m-a întâmpinat o privelişte odioasă.

Femeia îşi scosese bastonul din geanta pe care o purta întotdeauna la braţ, un baston de care nu o văzusem niciodată să se folosească, şi îşi înfipse în vârful lui propria căpăţână, lăsându-şi corpul incomplet. Pe lângă asta, îi mai adăugase, străpungându-i ceafa, o lanternă aprinsă, care, din acel unghi, îi făcea ochii şi gura să lumineze albicios.

Această urâtanie nu se opri din alergat nici când eu stăteam locului ca să mă dezmeticesc de ceea ce vedeam. Îi era imposibil să se oprească, am realizat eu la timp, deoarece capul care dădea ordinele nu făcea decât să atârne pe post de felinar, în timp ce corpul îşi îndeplinea ultima comandă locomotorie primită.

            După încă puţină alergătură, absenţa oricărei lumini m-a îndemnat să cred că cerşetoarea dispăruse, şi chiar aşa era. Nici nu am apucat să-mi trag bine sufletul că din cealaltă direcţie observai, apropiindu-se, un ins nespălat, cu plete, care conducea o tricicletă veche.

În ciuda aspectului neîngrijit, figura acestuia era perfect umană, dacă în această categorie putem încadra şi zâmbetul schizofrenic care îi decora chipul şi strălucea în întuneric. Ajuns atât de repede în dreptul meu, bărbatul începu să-mi dea ocoluri, însă îşi păstră privirea fixată asupra mea, la fel şi rânjetul straniu. Dintr-o dată ieşi din circuit şi îşi continuă drumul.

Înainte să ajungă prea departe pentru a-l mai putea vedea, se ridică în picioare pe şaua trotinetei şi îşi alungi gâtul înaintea roţii din faţă în timp ce încă avea viteză. Părea să adulmece asfaltul înainte de-al parcurge. Trăgea din nas praful dintre frunze când roata i-o luă înainte şi îi prinse capul între cauciuc şi asfalt. Se rostogoli de trei ori, timp în care mi se păru că îi aud gâtul trosnindu-i grav. La sfârşitul moţiunii era aşezat în fund, cu picioarele înainte, ca un infant, şi cu acelaşi zâmbet împietrit care mă pironea prin întuneric. Imaginea lui a continuat să mă urmărească, dar el a rămas acolo.

            Dimineaţa împingeam uşa greoaie de la scară cu ochii împăiejeniţi de somn. Aventurile de care avusesem parte în acea noapte mă istoviseră complit, dar nu puteam permite acelor oameni groteşti să mă oprească din a o însoţi pe ea la autogară. Soarele de abia răsărise, iar cerul purpuriu încă se mai zărea la orizont, imitându-l exact pe cel de la început de înserare. Încă mă mai simţeam puţin răcit, însă muşchii îmi erau zdraveni, iar febra dispăruse complet. Am tras bagajul cu forţă peste prag şi uşa s-a trântit, stăvilindu-şi într-un sfârşit setea nebună de a sta închisă.

            Ea şi-a strecurat mâna pe antebraţul meu, în jos, spre încheietură, până când mâinile noastre au ajuns să fie paralele. Ambele stăteau deschise, dar nu se împreunau. Ni se atingeau doar degetele mici şi lateralul palmelor. Era ca şi cum încercam să formăm un porumbel din umbre pe trotuarul pe care îl lăsam în urmă. Aştept cu nerăbdare să-şi termine intenţia, să mă ia de mână, dar nu o face. În shimb, îşi trage mâna cu dezgust şi se dezlipeşte de mine ca şi cum ar fi găsit ceva mult mai interesant de atins în faţă. „Dacă nu ai de gând să fii decisiv, atunci las-o baltă !” spune, şi mă lasă în urmă, confuz. Îmi mai spune să-mi dau jos ochelarii de soare, pentru că nu îmi poate vedea ochii şi se opreşte în loc, la un bancomat „Du-te şi tu şi schimbă banii şi ne întâlnim dupaia !”. Îmi pun ochelarii de soare înapoi şi intru în cladirea umbrită şi răcoroasă. Era 7 dimineaţa, iar la amanet nu deschidea până la nouă, cu toate acestea, era deschis.

            Intru în magazin să-mi cumpăr o cafea. Automatul era la intrare. Ea intră să ia apă. Un pahar este plasat sub un cerc de metal cu o gaură în mijloc. Maşinăria primeşte bacnotele mototolite pe care altădată le-ar fi scuipat înapoi şi apăs pe buton. Cu toate că cilindrul din care se scurge cafeaua este se află chiar deasupra găurii din mijlocul cercului, şuvoiul maroniu curge pe o diagonală perfectă, împroşcând metalul. Aştept ca paharul să se umple din stropii care sar. Nu văd ce altceva aş putea face din moment ce totul se află la locul lui. Mai are puţin şi termină. Îmi pregătesc băţul de amestecat şi paharul, pentru a ieşi din magazin imediat ce procesul se termină. Ea strigă „Haide odată că mai aşteaptă şi alţi oameni !”. Într-adevăr, în spatele meu mai este un individ, iar noi doi blocăm intrarea, dar nu văd cum aş putea grăbi maşinăria. După ce au auzit-o strigând, toţi au întors privire spre mine acuzator, casieriţa, paznicul şi domnul din spate. Vreau să plec de aici ca lumea să-şi poată face treaba. Urasc faptul că am avut nevoie de cafea, sunt un încurcă lume.

            În timp ce aşteptăm la trecerea de pietoni, strigă la mine că nu acord niciodată atenţie mediului în care mă aflu, şi că ea nu ar avea folos pentru un bărbat ca mine. Socotesc că are dreptate, chiar sunt absent de cele mai multe ori, dar în acea dimineaţă efectul era amplificat de oboseală şi de o posibilă răceală care creştea latent în mine. I-am spus că am alergat mult seara trecută şi că totuşi am venit să o însoţesc. Nu a părut satisfăcută de scuza mea.

            Ne urcăm în metrou, îi indic un loc lângă uşă de care să se rezeme. Toate scaunele sunt ocupate la ora asta. Nici în picioare nu prea e loc. La un moment dat, trenul se opreşte, iar eu caut să ma echilibrez. Ea mă apucă brusc de mâna în care am cafeaua, încercând să mă echilibreze pe mine, şi stropi maronii sar pe jos „Fii atent!”. Faţa ei este foarte aproape de a mea şi îi zăresc sprâncenele supărate care mă privesc e după ramele ochelarilor. Mă cuprinde dragul de ea, dar nu acţionez, pentru că ştiu că se va înfuria şi mai tare.

            Ieşim din gura de metrou şi ne îndreptăm spre patiserie. Niciunul din noi nu a mâncat, cu toate astea, eu i-am spus că nu vreau să-mi ia nimic. Un om fără picioare stă pe jos şi aşteaptă bani sau mâncare. Mă uit la cei care trec pe lângă noi şi pe lângă el şi observ că mare parte dintre aceştia sunt tot oameni sărmani, cei mai mulţi fără casă. Unii nu au mâini, alţii nu au degete, dar toţi par să se grăbească undeva unde îi aşteaptă o treabă urgentă. Te scrutează de după umăr cu o desconsideraţie evidentă. Pe acest bulevard, nu faci decât să le stai în drum, nu faci nicio treabă, nu eşti priceput la nimic. Mai sunt şi ţărani veniţi la oraş pentru o muncă care se plăteşte mai bine. Se vede că nu atât de bine încît să le permită să-şi schimbe hainele rupte şi ponosite. Probabil undeva, într-un sat, o şleată de copii trăiesc bine şi le e cald în nopţile de iarnă. Ea s-a îndreptat spre coada de la geamul din stânga, dar a văzut că cel din drepta e deschis şi liber. M-am întrebat de ce nu se dusese încă nimeni acolo, dar nu cu voce tare, nu voiam să mai atrag şi alte priviri. Cât timp se reorientează, eu realizez că Bucureştiul este un fel de Americă pentru năpăstuiţi. Oraşul s-a adaptat la ei, dar ei niciodată la oraş. Pădurarii meschini, care furau la raţia de lemne, conduc aici maşini de transport comun după aceleaşi principii. Cei mai mulţi încă poartă hainele cu care au venit. Blocurile din depărtare rănesc priveliştea. Arată ca ruinele unui război de rezistenţă la civilizare. Cele mai multe, încă au grădini şi porţi în faţa blocului, cu băncuţe.

            A terminat. Mi-a luat şi mie un sandviş. În spatele ei, la geamul liber, se aşezase o femeie foarte grasă care purta doliu, dintotdeauna, cred.

            Mă mai uit odată la omul fără picioare, îşi arajează mustaţa. Observ că traficul handicapaţilor se desfăşoară între frizerie şi magazinul de ziare. Fiecare dintre ei transportă felurite nimicuri dintr-un loc în altul, ca şi cum ar muta frizeria, sau magazinul de reviste, dintr-un loc în altul, pe bucăţi, ca să aibă ceva de făcut. Desupra strâmtului trotuar planează un avion de luptă înfipt pe acoperişul unei clădiri. Probabil un muzeu. Geamul cabinei a fost opacizat de murdărie, iar un  porumbel care stătea pe el tocmai şi-a făcut nevoile. M-am gândit că poate acel singur porumbel era responsabil pentru situaţia geamului cabinei, dacă se ţinea de acelaşi lucru în fiecare zi, ca omul fără picioare şi cărăuşii invalizi. Aici a fost câmpul de luptă între schingiuiţi, iar acolo dovada că lupta s-a dat şi în ceruri.

            Ajungem în autogară. Şoferi în pantaloni de stofă şi cămăşi largi se plimbă de colo, fiecare cu câte o ţigară şi un pahar de cafea în mână. Terenul autogării ar părea un loc părăsit dacă nu ar fi maşinile acolo. Dintre pătratele mari de ciment alăturate asimetric se ivesc buruieni, sticle de plastic şi mucuri de ţigară. Nimeni nu pare să observe împrejurimile, ei sunt doar mesagerii. Discută despre bani, fotbal, centrale termice, ca să aibă ceva de făcut, cât trăiesc.

            Ea se apucă să mânânce, e foarte drăguţă când mănâncă. Vreo doi oameni cu hainele rupte şi murdare se dau jos dintr-un autocar şi se îndreaptă către ieşirea din autogară. Alţii, la fel, intră în autocare. Câţiva se opresc brusc din drum şi se uită bănuitor la nori. Poate caută vreun înger, dar doar vor să vadă dacă mai are acelaşi culoare ca atunci când erau copii. Nu cred ca oamenii aceştia să fi fost vreodată copii. Ei sunt mai mult de atât. Sunt cetăţeni.

            Singurii care arată frumos sunt tinerii, dar şi ei sunt asimetrici, ca şi mine, cum observ când mă privesc în geamul autocarului care pleacă. Ea îmi face cu mâna, iar eu mă simt gol pe dinăuntru. Vreau să strig la cineva să-mi toarne apă în corp ca să mă pot duce acasă, dar nu o fac. Un băiat cu dinţi arginti îmi zâmbeşte şi mă întreabă ce faci. Nu-l cunosc.

            O ţigancă cu chip de bărbat se plimbă prin faţa unui autocar. Fumează cu poftă o ţigară. Poartă un şorţ foarte murdar, care odată a fost roşu, şi o cârpă în păr care poate odată a fost legată ca o fundă, sau un batic. Părul ei pare un şuvoi de petrol care îi izvorăşte din cap, nu are fire separate. E omogen şi reflectă lumina. Dacă ar fi să o încadrez într-un basm, arată ca o mascotă pentru moartea prin incendiere, sau ca un om de nămol. Se uită în gol şi strigă la un gard în timp ce-şi agită ţigara „Şi dacă nu mai vine ?!”

            Un bărbat cu membre uriaşe şi un cap minuscul mă priveşte cu ură în timp ce trece pe lângă mine. La fel face şi când se întoarce. Ea îmi dă mesaj să stau la trecerea de pietoni pentru că autobuzul ei o să treacă pe acolo. Mă îndrept spre trecere şi observ o femeie obeză, îmbrăcată doar în negru, care arată ca o măicuţă. Şade pe aceeaşi bancă pe care şedea şi când am venit. E înconjurată de cinci sacoşe mari de pânză. Într-una din ele observ un sertar. Are un chip blând,. Fumează şi râde în timp ce vorbeşte la telefon, ceva despre banii pe care cineva ar trebui să se ducă să-i ia.

            Ajung la trecerea de pietoni şi observ cu disconfort că semaforul luminează foarte slab un omuleţ verde deschis, lipsit de bust, mâini şi cap. Mă apuc să traversez, împreună cu alţi doi oameni când un taxiu ţâşneşte în viteză din curbă şi mă atinge cu farul pe picior dintr-o frână forţată. Şoferul – o femeie ce pare a fi rudă apropiată cu mascota morţii prin incendiere. Are căşti în urechi şi strigă la mine, agitându-şi pumnul în aer, să mă dau la o parte şi alte lucruri pe care nu le înţeleg. Izbucnesc şi o înjur. Îi arăt degetul din mijloc şi, odată ajuns pe trotuar, o mai înjur odată. Sunt satisfăcut.

             Aştept lângă trecere, pe partea cu gura de metrou, să treacă autocarul ei. De cum mă vede, îmi trimite mesaj „Nu trebuie să stai acolo. Mergi !”. Nu înţeleg exact ce doreşte, aşa că îi fac încă odată cu mâna şi alerg pe lângă frizerie, patiserie şi magazinul de ziare, care îmi obstrucţionează vederea. Mai văd o dată autocarul când ajung lână gura de metrou, dar pe ea nu o mai văd.

            În metroul care se întoarce există scaune libere. Mă aşez şi observ în faţa mea două femei foarte grase, sumar îmbrăcate, în haine de nuanţe închise, care arată de până în treizeci de ani. Gleznele uneia dintre ele sunt aproape la fel de groase cât mărimea adidasului care mă aştept să explodeze în orice moment. Amândouă sunt hipnotizate de ecranul telefonului, care le albeşte faţa şi mai mult. Această pivelişte mă dezgustă la fel de mult ca cea a clădirilor ponosite care adăpostesc oameni ponosiţi. Esteticul ponosit al urbanului contemporan este clădit pe picioarele acestea grase.

            Vara, toată carnea este lăsată să iasă la iveală. Mă încearcă o senzaţie de vomă, cred că  sufăr de ulcer psihic.

            Ies din metrou şi mă îndrept către casă, când, dintr-un supermarket, un bătrân iese în grabă pe o direcţie ce pare să-mi taie calea. Mă hotărăsc să mă opresc şi să-l las să treacă, dar el aleargă până la mine şi îmi face cu mâna vioi, uitându-se de jur împrejur, să circul mai departe. Era ca şi cum mă aşteptase să trec şi ieşise tocmai la timp ca să facă asta.

            Intru în apartament, iar în hol se află o colegă care vorbeşte la telefon. E îmbrăcată într-o rochie roşie, dintr-o bucată, care mi se pare plictisitoare, şi cu tocuri. Ne salutăm reciproc şi purced către uşa camerei mele, dar o văd  apropiindu-se alarmant de repede de mine. Pare că se împleticeşte, dar ochii ei rămân pironiţi pe peretele din spatele meu. Îngheţ cu gândul că va cădea şi va trebui să o prind şi să o rezem de perete, însă se opreşte ea singură la timp, deşi nici acum nu şi-a schimbat privirea fixă. Îi închid uşa în nas pentru că până acolo ajunsese şi o aud cum se plânge că nu găseşte un taxiu.

            Nu mă mai simt deloc somnoros, dar mă dor picioarele şi cuprinde din nou, încet, febra.

            O oră mai târziu puteam fi surprins pe afară urmărind un om care părea să intre în parc. Eram atras de dânsul întrucât semăna izbitor de mult cu tatăl meu decedat.