Parcul Naţional Comana, la jumătatea distanţei dintre Bucureşti şi Giurgiu. 25.000 de hectare pentru plimbări, pescuit, floricele, căprioare, păsărele.

Cu ocazia asta, am încălecat din nou monstrul cu două roţi. A fost mai blând ca data trecută. Bine, nici eu n-am mai dat de pământ cu Newton, Darwin şi toate teoriile lor răsuflate.

S-a întâmplat ceva interesant şi la unul dintre restaurantele parcului (nu cel grecesc, ălălalt). Cică a fost personalul plecat prin Franţa la un schimb de experienţă. Prima bere mică şi caldă a venit destul de repede:

– O vreţi în pahar? întreabă stăpânul berii, cu accent parizian (de la parizer)
Mă uit spre pahar, mă fâstâcesc vreo 2 secunde cu buzele unduite şi scot un “nu” scremut. Dar din suflet. Cam cum mugește o vacă răguşită.

Se uită şi stăpânul spre pahar – taman bine, bătea o fantă de apus fix pe noi – vede că e plin de praf şi zoaie, caută rezolvarea:
– Mda…sunt plecaţi colegii mei, nu prea e aşa curat paharul ăsta. Mai bine o beţi din sticlă.
Ce puteam să mai zic? Chelnerul nostru, stăpânul nostru.
– Da, e ok. Din sticlă îmi place.

A doua bere mică şi caldă a venit după 30 de minute de la comandă. Şi asta după ce i-am făcut semne disperate stăpânului că mor de sete.

N-am primit furculiţe, şerveţele şi alte fiţe din astea. Tocăniţa de vită a fost în regulă, aia de pui amară şi sărată. Ceea ce este de apreciat. Au scăpat bucătarii vreo vânătă mai amară – se poate întâmpla oricui – şi ca să mascheze gustul de fiere au turnat un kil de sare. Hei, foarte frumos din partea lor! Oamenii şi-au dat silinţa.

Costă 12 lei suta de grame de cartofi prăjiţi, dar măcar te simţi boier. Mai trecem pe la ei şi altă dată.