Ne așezăm ceremonios la masă, gazda ține un toast scurt și ne poftește să servim. În fața mea tronează un platou foarte apetisant de care nu se atinge nimeni.

Eram de vreo trei săptămâni în Anglia și-n timpul ăsta construisem așa un brand românesc de până și Bram Stoker ar fi fost mândru de mine – toți suntem deștepți foc, educați, descurcăreți și inventivi, femeile-s frumoase ca Atena și bărbații… ce să mai vorbim de bărbați…unu și unu, rupți din Hercule și neatinși de modernismul efeminat al lumii occidentale.

Printre detaliile pe care le reținuseră englezii despre masculii feroce români e că mâncăm mult-gras-carne-PORC și că nu ne dăm înapoi de la bucate tradiționale. Cum restul de multiple calități pe care le enumerasem până atunci se vedeau și cu ochiul liber, la asta s-au gândit ei să mă testeze.

Îmi pun frumos în farfurie de toate cele, mai cu seamă din platoul din față și-ncep să înfulec românește. Englezii se mustăcesc continuu fără să mă întrerupă și abia după ce termin și trec la răcoritoare mă întreabă dacă știu cum se cheamă ”salamul” ăla din care am servit cu atâta poftă. N-aveam nici cea mai vagă idee cum îi spune în engleză.

– Black pudding – mă anunță triumfător în timp ce la masă se aud icnete de dezgust iar o doamnă mai că leșină când aude ce-am mâncat.

– Așa și?

– Știi din ce e făcut?

Știam că doar de aia îmi pusesem în farfurie dar am ridicat din umeri întrebător.

– DIN SÂNGE DE PORC! – aruncă englezul bomba spre mine.

Eu stau puțin, mă uit în farfurie cu un aer foarte interesat și răspund:

– Ce tare! Voi îl gătiți… să știți că își pierde puțin din gust.

A urmat un minut în care pot să jur că nimeni de la masă și erau peste o duzină, n-a respirat nici măcar odată.

De cina aia printre străini mi-am amintit azi pe la amiază, în timp ce fixam din ochi două oi umflate cu pompa – prima etapă de preparare a pastramei de oaie. Fix cu un an în urmă degustasem așa o nebunie făcută de cumnată-miu de am zis că ceva mai bun nu se există.

– De-ai ști tu ce chin e să faci așa ceva…

Eu, băiat finuț așa cum mă știe toată lumea, am priceput aluzia și am zis că data viitoare particip și eu la muncă, nu numai la crăpat în mine delicioșenia delicioasă.

Aseară sună telefonul.

– Mâine mă duc să iau oaie, îți iau și ție una și le facem împreună că așa ne rămăsese vorba…

A dracu’ ce memorie are cumnatu ăsta, să țină el așa minte de la an la an ca un om mare. Adevărul e că numai de făcut pastrame nu aveam eu timp, dar dacă am zis ceva așa rămâne, că eu așa am crescut și nu altfel.

Mă duc cu niște picioare de plumb spre locul prestației (știam că tocmai mi-am câștigat altă noapte în care mă culc pe la vreo 5-6, că oile nu mă scuteau de ce aveam oricum de făcut).

Ajung și mai stăm la vorbe vro juma de oră să iasă zeama din oi și ne dăm pe treabă. Eu îmi adusesem cuțitele de ceramică să le-arăt la indigeni cum se lucrează cu stil și eram pregătit sa rașchetez oile alea în doi timpi și trei mișcări, să nu mă-ncurc prea tare.

Cam așa a fost. Opt ore mai târziu, rupt de spate și cu mâna stângă într-o febră musculară de comă, cu păr de oaie și-n urechi, uns cu seu de sus până jos, trăsnind a cioban afumat de la un kilometru, tăiat – julit – înțepat pe fiecare centimetru de deget, terminasem.

– Ia zi cumnate, mai facem și la anu?

– Da, facem da’ să le iei naibii dezosate, calicule!

PS – despre cum a ieșit pastrama peste vreo zece zile că abia ce-am pus-o la baiț…