Harbuz, așa îi zice în Moldova pepenelui roșu(degeaba râd ardelenii acuma, că nici lubeniță nu e mai puțin caraghios).
Țânc fiind, aveam o admirație cu totul aparte față de minunea asta. Nu numai că apărea în toiul vacanței de vară, când era ziua mai lungă și joaca mai frumoasă, nu numai că-mi stingea setea și pofta de dulce în același timp, nu numai că nu mă sfădea nimeni dacă-l mâncam ca un purcel și-mi curgeau sâmburii și zeama pe bărbie, dar mai știa și să vorbească.
De ce-l tot asculți așa, bunicule? întrebam, văzându-l cum îl ciocănește și-l strânge cu urechea lipită de coaja verde ori pestriță.
Îmi spune dacă-i copt sau nu, dacă-i dulce ori ba, dacă ține zeamă ori s-a uscat de la stat în soare.
Și cum să nu-l cred, când tot timpul îi alegea fără să le dea cep și-i nimerea, fără greșeală, copți, dulci și zemoși? Trebuie să recunoaștem că admirația mi-era de înțeles, nu e lucru mic pentru un bostan să știe să lege două vorbe.
Și-apoi mai era o vrăjitorie cu harbuzul ăsta. Târziu, în toamnă, când se răreau movilele din piață și căruțele ce mai treceau prin fața porții, strigând de s-audă tot surdu ”harbuz dulce, harbuz copt”, bunicul aducea vreo două duzini, mai mult mici decât mari, pentru murat. Na, dacă nepot-su strâmba din nas și la pătlăgele și la castraveți, iar varza acră o voia pe sarmale nu mărunțită separat, ce murătură să-i facă?
Uite-așa scoteam amândoi, eu mai mult agățat de doage decât ajutându-l, butoiul ăla burtos c-un cap mai înalt decât mine și de zece ori mai gros. Îl rostogoleam sub via din fața casei și-acolo aducea bunica o oală mare cu apă opărită, în care se-nmuia aprig o tufă de urzici bătrâne. Luam cu căni de tablă din ea și-aruncam în burta butoiului, de să-l stropim de jur împrejur, s-ajungă în tot lemnul.
Se ridica abur între noi, ne-nroșea obrajii și apoi se pierdea sus, printre struguri negri cât castana și frunze de viță. Apoi bunicul îl freca strașnic c-o perie tare, îi bătea cu ciocanul inelele de fier să fie sigur că n-a prins vreo ștrungăreață între doage și-l mutam unde-i era locul, la răcoare și întuneric.
Acolo topea bătrânul un saculeț de sare grunjoasă în apă, scufunda harbujii năuntru, arunca vreo trei căpățâni de usturoi și vreo cinci rădăcini de hrean printre ei, făcea un cerc stufos de mărar și-l punea deasupra, apoi îndesa totul sub zeamă cu câteva crengi de vișin și-i punea capac butoiului.
Odată la săptămână îl cuprindea de mijloc și-l dansa zgomotos dreapta-stânga, grațios ca valsul c-un Hopa-mitică. Deschidea capacul pentru prima dată când omătul trecea de genunchi, nepotul venea în vacanța de iarnă, pomana porcului se frigea pe plită și făcălețul învârtea mămăliga în ceaun.
Tăiam felii de roșu aprins și-nsoțeam cu ele fiecare îmbucătură de friptură și fiecare gură de mămăligă-n două cu brânză de oaie frământată-n putină. Țineau feliile alea-n ele dulceața verii, acreala și săratul saramurii, mirosul toamnei și răcoarea iernii. N-am mâncat până acum, cu toate gusturile-mi schimbătoare și cu câte gastronomii lumești am încercat, o murătură mai bună decât harbuzul bunicului.
Din păcate rătăcit e meșteșugul, că-n ultimii zece ani am tot cumpărat de prin piețe, de prin aprozare, de prin magazine, pepene murat și tot ce-am primit în farfurie au fost acreli fără noimă și fără culoare. Nu-l las pierdut, fiți pe pace, la toamnă o să-mi pun eu, că tocmai a făcut fiică-mea șase ani și fix de la vârsta asta îmi amintesc și eu opintelile în butoiul dolofan și zâmbetul bunicului când îmi primea ajutorul.
Vlad B PopaScriitor. Cautator de povesti si povestitor prin scris, fotografie si film. Licentiat în drept constitutional. Carti publicate: Regele pribeag si batrânele umbre, Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen, Tati |
---|
Cum am spus si in celalalt comentariu: toate bune si frumoase, doar ca eu nu consum deloc pepene rosu, deci nu pot empatiza :))
Mi se pare ciudat ca in Moldova se practica un cuvant turcesc pentru pepene. M-as fi asteptat sa fie uzual in Dobrogea sau Muntenia.
Oricum, harbuz imi suna a ceva explozibil, nu de mancat.. 🙂
Cred că a venit pe filieră slavă la noi și da, Hary, explozie de zeamă dulce 🙂
Pe filiera slava e lubenita, harbuz e de origine turca, din cate stiu…
O fi rudă cu carbid 😀
lubeniță-i bulgăresc, harbuz e ucrainean/turcesc; oricare sursă e credibilă, că Moldova a fost și ea sub turci, iar în Bucovina spre graniță se vorbește încă ucraineană…
Vlad, asa cum am zis, lubenita e de origine slava si se practica in sudul si in vestul tarii, unde turcii au avut o influenta mai mare de-alungul timpului decat in Ucraina/Moldova.
In Ucraina insa, desi o limba slava, s-a pastrat totusi turcescul harbuz, pe care se pare ca l-au preluat moldovenii si bucovinenii.
Asta mi s-a parut oarecum ciudat.
Dani, Carbid imi inspira efervescenta. 🙂
Harbuz pare sa fie un cuvant format din harpon si obuz, adica un fel de sageata cu incarcatura de explozibil. 🙂
Ai dreptate, pe-aici când zici de slavi te gândești la ăștia fioroși, ruși/ucraineni, nu la bulgari – asta am vrut să zic:că sunt șanse să vină din turcă prin ucraineni, dacă nu direct.
Etimilogia pe bază de harpon și obuz e tare rău :).