Nu reuşesc să înţeleg persoanele sub 50 de ani care încep deja să îşi facă planuri pentru bătrâneţe. Să nu mai zic de cazurile extreme, tineri de 25-30 de ani care deja îşi calculează pensia. Mi se pare aroganţa supremă să crezi că îţi poţi imagina viaţa ta peste câteva decenii.
Transformările care se succed într-o viaţă de om nu sunt “opera” noastră. Sunt generate de un algoritm complex ce depăşeşte cu mult capacitatea noastră cognitivă. Orice calcul am face, orice plan meschin am construi, trecerea timpului ne va demonstra că am fost doar nişte vremelnici drogaţi cu ingenuitate.
Habar nu am unde o să fiu peste 5 ani. La fel cum nici în urmă cu 5 ani, habar nu am avut unde voi fi astăzi. Iar în urmă cu 10 ani, eram cu totul altă persoană. Mă uit în trecut, la Corban-adolescent, juvetele bacalaureatului vâlcean, şi văd un străin. Nu mă recunosc, nu mă accept ca fiind unul şi acelaşi.
La fel mă va privi şi Corban-matur, cel de 38 de ani. Se va uita la bizarul autor al acestor rânduri, fără să înţeleagă absconsul cod genetic care a construit punţi peste timp. Corban-burtos, cel de 48 de ani, va avea suficiente probleme şi disfuncții care să-l ţină ocupat, departe de analiza trecutului.
La respectabila vârstă de 58 de ani, Corban-stafidit va avea impresia că încă îşi mai aduce aminte. Va spune poveşti celor mai tineri, îşi va imagina feţele şi vocile Corbanilor trecuţi. Dar totul va fi o fantasmă; fără nici o legătură cu realitatea anului 2015.
Mă uit peste decenii şi văd un străin. El mă priveşte înapoi buimăcit. Ceva parcă ne leagă, ne aţâţă o flacără palidă. Avem acelaşi nume, dar totuşi nu ne cunoaştem.
Singura speranţă e să-l găsesc acolo, atunci când privesc. Şi să nu poarte pantofi şutiţi din Dragonul Roşu.
