De vreo 2 săptămâni tot ne moșmonim la cutia de pantofi pentru o fetiță. Ideea din spatele shoebox-ului e simplă, pui într-o cutie de pantofi cadouri de Crăciun pentru un copil.

E un gest simbolic și nu va schimba mare lucru dar aduce bucurie o clipă așa că de ceva vreme încoace tot facem permutări cu jucării și dulciuri prin cutie, sigur să îi placă, să încapă cât mai multe și cât mai bine. Ba am hotărât ca spațiile goale să le umplem cu bomboane…

Ritual ăsta se petrece pe seară, când mai prindem și noi o clipă de respiro împreună și asta mică e bineînțeles lipită de noi – dacă tot suntem amândoi în același metru pătrat.

Maică-sa, ca și mine de altfel, e pe sistemul tot ce facem explicăm copilului c-așa îi dezvoltăm creierașul așa că i-a povestit, de când ne chinuim cu cutia respectivă, despre cum unii copii nu mai au părinți, despre inegalitatea șanselor, despre cât de norocoși suntem noi, despre greutățile vieții și așa mai departe.

Când în sfârșit am ajuns la conținutul ideal, cu jucărele, hăinuțe, glob, ciocolățele și bomboane de pom să umple colțurile, o-ntreb pe fiică-mea pentru cine facem noi cutia, să văd ce s-a ales din kilometrii de povești ale mă-sii despre cât de crudă poate fi viața cu unii:

– Pentru fitiță.

– Și de ce îi punem noi la fetiță?

Ridică fiică-mea ochii ăia mari la mine și zice încet:

– Pentru că n-are fitița.

Atât. Pentru că nu are. Și asta ar trebuie să fie de-ajuns, unele lucruri ar trebui să le aibă toată lumea – haine, mâncare, bucurie…