– Tati, tati, uite ce am… – zice fiică-mea venind într-o suflare din dormitor cu o lună de pluș în mână.

– Vede tati.

– Uite dacă trag de asta cântă – și trage de șnurul respectiv, pornind o melodie simplă din sunete de clopoței. Vezi, tati?

– Vede tati.

– Uite că e și un ursulet și are mânute ursuletu. Vezi, tati?

– Vede tati.

– Aaaaaa, vezi cum a luat ursuletu luna în brațe? Vezi, tati, vezi?

– Vede tati.

Jucăria cântătoare era o lună roz pe care stătea lipit, ținând-o strâns în brațe, un ursuleț îmbrăcat în pijamale.

– Tati, când mai cresc un pic o să țin și eu luna așa. Știi, tati?

– Ce să…

– Am să iau o scară și am să urc până la lună și am să o țin și eu în blațe ca ursuletu. Știi, tati?

– Păi, Ioana, e destul de…

Fiică-mea de aproape doi ani jumate se uită la mine cu ochii mari, așteptând să vadă dacă am înțeles bine cum o să țină ea lună în brațe. Eu tocmai îmi căutam cuvintele cu care să-i explic, fără să o supăr, că nu prea se poate dar m-am oprit la timp.

Cine știe câte lucruri nu am făcut pentru că nu le-am crezut posibile și cine știe câte lucruri nu aș fi făcut dacă aș fi ascultat ce mi-au spus alții că nu se poate, nu e bine, nu e înțelept, nu e de viitor. Poate una dintre cele mai utile abilități ale omului în căutarea fericirii este cea de a visa…

– Știi, tati?

– Știe tati.

Și Ioana mai trase odată de șnur, fericită.