Clientul român nu a ajuns încă la maturitate, pur și simplu nu are voința să penalizeze cum trebuie un serviciu prost și se lasă convins de 2 lei prețul mai mic, de comoditate, de ei lasă că mi-a trecut supărarea și așa mai departe…

Uite și exemplul perfect. Cum mă nimerisem eu prin Timișoara (nimerisem – obligat obligatoriu de boss să vin să mă distrez că prea multă muncă strică) mă provoacă Dani la un bowling (provoacă – hai mă la un bowling că tu n-ai mai jucat și te fac arșice) și mergem la mall-ul ăl mare.

Ajungem în club și de la zece metri vedem că bilele sunt mai mâncate decât lemnul unde stau termitele când le e foame. După câteva aruncări cu trompetele alea de bile cariate, Dani (că pentru mine asta nu făcea nicio diferență) începe să se plângă de cât de strâmbă e pista. Imediat după asta, ca să fie totul perfect, aparatul nici nu ne mai așeza toate popicele la loc.

Pe modelul că șase popice sunt de-ajuns (less is more), am jucat așa destul de mult până a venit fetița responsabilă și a încercat să ne rezolve. Aproape că a reușit să facă mașina să pună toate popicele la loc, aproape pentru că pe prima tot nu vroia să o pună și cică asta ar fi fost absolut necesară pentru strike-uri (habar nu am că pe mine oricum nu mă ajuta cu nimic).

Bun, e clar cam ce condiții erau. Mergem să plătim. Ochii mari și gura deschisă. Aproape 20 de euro pe oră, nu era seară și nu era sâmbătă/duminică. Bile sparte, pistă strâmbă, popice lipsă. Cum să reziste ani de zile așa ceva, cu prețurile alea, într-un oraș mare? Cum?