Am găsit pădurea din Olanu dormind adânc, buimăcită ca după un dezmăţ prelungit. Fără ţurţurii limpezi agăţaţi de braţele stejarilor. Fără izlazul nins, bombardat de lăbuţe iepureşti şi căcăreze de capră.
25 decembrie – Un sfârşit de toamnă tămâiată, 15 grade legănate de vântul călâu. Miroase a iarbă tocată şi bot reavăn de căprioară.
Câinii mei sunt sănătoşi, graşi, cu blana lucioasă şi cozile groase. Chiar o lecuţă supraponderali, ţinând cont că au obosit mai repede decât mine (după 3-4 sprinturi).
Prefer oricând Crăciunul ăsta în locul clasicului “Yeeeah, să fugărim porcul prin grădină până-şi scuipă plămânii. Să-i sfârtecăm gâtul şi să ne împroaşte pe ochi cu sânge fierbinte!
Pentru că sărbătorim naşterea zeului nostru. Dar e în regulă…aşa e tradiţia. Aşa e din străbuni.”
Luaţi de-aici tradiţie – Soare de septembrie şi vânticel uscat de foehn. Parcă nu mai intră la fel de bine şoriciul muiat în sânge, la 15 grade, hă? Şi nici ţuica fiartă nu mai e vreo minune. S-a zvârcolit cu beregata tăiată în ţărână. De unde zăpadă?
Eh, poate la anul..
