Pe Vlad Mușatescu l-am ”întâlnit” pe la începutul anilor 90, în fostul anticariat al urbei. Căutam reviste Pif sau Rahan. Am dat peste o carte cu o copertă pe fundal galben, în care am regăsit stilul unui desenator din versiunea cu ilustrații a lui Tom Sawyer, publicată în vremurile ”de dinainte” la o editură defunctă acum, însă celebră atunci pentru editarea cărților pentru copii. Vasile Olac se numea desenatorul. Cred că mâna lui sau a lui Valentin Tănase le-aș recunoaște oricând.

Revenind, cartea se numea Expediția ”Nisetrul 2”. Cu un stil haios, limbaj neaoș, înspicat cu regionalisme, povestind aventurile unor elevi în Deltă, mi s-a încadrat taman bine. Am descoperit în biblioteca părinților alte lucrări semnate Vlad Mușatescu: De-a bâza, De-a baba oarba. Ulterior am achiziționat și restul seriei cu aventurile detectivului Conan Doi: De-a puia gaia, De-a v-ați ascunselea.

Peste ani, am dorit să parcurg întreaga operă a autorului, chiar dacă era constituită din lectură ușoară, de vacanță, amuzantă, pe alocuri cu gogoși incredibile (ca să nu zic necredibile). Dintre toate, s-a desprins o serie de patru volume, primele trei intitulate Aventuri aproximative, ultimul: Oameni de bună credință.

În aceste cărți Vlad Mușatescu își păstrează stilul caracteristic, deosebirea de celelalte scrieri constând în expunerea propriei vieți. Este o autobiografie densă, din perioada înscrierii la liceu până la adâncile bătrâneți.

Dincolo de greutățile inerente, pe care le descrie cu același farmec hazliu prin comicul de limbaj, autorul, prin prisma traseului, a evenimentelor trăite, oferă o extrem de profundă imagine a ceea ce însemna orizontul literar începând cu anii 40. Pe parcursul scrierii, strecoară capitole ample pe care le dedică marilor oameni de litere pe care i-a cunoscut, aducând omagii fiecăruia.

Camil Petrescu. Zaharia Stancu. Ionel Teodoreanu. Mihail Sadoveanu. Radu Tudoran. Nichita Stănescu. Constantin Chiriță. Marin Preda. Geo Bogza. Emil Botta. Titus Popovici.

Și atâția alți oameni însemnați pentru literatura autohtonă.

Ultimului volum al ciclului, apărut în 1989, i se schimbă titlul din ”Aventuri aproximative” în ”Oameni de bună credință”.

Mă gândesc că, lăsând la o parte ideea de cenzură, tipică epocii, e o denumire care sună bine. În consonanță cu întreaga pleiadă a oamenilor marcanți ai vremurilor. O impetuoasă călătorie a vieții unui prozator al copiilor, scăldată de atâtea ori de lumina maeștrilor.

Firește că titlul nu se referă strict la aceste persoane. Poate că memoriile fiecăruia dintre noi ar putea să se numească la fel, rememorând itinerariul alături de cei care au apărut în viața noastră și ne-au însoțit mai mult sau mai puțin, contribuind la devenirea celor care suntem, celor care încă mai bine vom fi.

Oameni de bună credință. Sau, mai natural, oameni.

Da.