Parcul Naţional Cheile Bicazului este situat în partea centrală a Munţilor Hășmaș.

Defileul format de-a lungul râului leagă judeţele Harghita și Neamţ, înfrăţind în timp etnicii maghiari dintre munţi și jovialii purtători de sânge spumos, moldovenesc. Am descoperit dovada înfrăţirii, analizând frumuseţile familiilor maghiaro-moldovenești; soiurile de gene alese, turnate în trupuri cu forme vânjoase, generoase, acoperite de pletele mătăsoase, prelinse printre ochii învăpăiaţi și iubăreţi. Căldura localnicilor te ocrotește de frigurile tăioase, năpustite din sihăstria piscurilor.

Vinul Neamţului s-a înnobilat în butoaiele din lemn, plimbate prin despicătura stâncilor, sub mreaja șoaptelor descântate de Vrăjitorul Bicaz. Și acum curge din carafele înţoţonate cu stropi reci și limpezi, dezmierdat de zâmbetul mieros ce leagănă ochii verzi.

Toate acestea contribuie la ospitalitatea zonei. La sentimentul de împlinire, de gâdilare sufletească, de beatitudine. Acea beatitudine care te face să te rostogolești râzând în fânul proaspăt cosit, să îmbrăţișezi arbuștii dezveliţi de frunze, să îţi lipești buzele de stânca rece, să te scufunzi în ochiurile râului, până te contopești cu însuși inima muntelui.

Pentru vizitarea Cheilor recomand luna martie. Spectacolul stâncilor este unic în acea perioadă. Ţurţurii gigantici atârnă de pereţii cu muchii ascuţite, asemenea unor canini de cristal. Gerul rostogolit în valuri frenetice de vifor acoperă valea într-o pojghiţă subţire și albicioasă. Ca spectator neajutorat în braţele naturii, nu poţi decât să privești ameţit de uluire spre razele soarelui muribund, ce se sparg în zeci de fire multicolore la trecerea prin împărăţia gheţurilor.

Iar când ai reușit să te convingi de veșnicia stalactitelor glaciare, o săgeată solitară de căldură, slobozită din albastrul rece și amorţit, va străpunge apărarea monstrului de gheaţă. Și atunci șiroaiele vor exploda din creștetul stâncilor, izbind asfaltul defileului, într-un vuiet de război.

Undeva mai jos, rădăcinile puieţilor agăţători au răzbit prin plombele de calcar sparte, unindu-se într-o cunună deasupra râului. În timpul viforului, cununa se ascunde după rădăcina bradului bătrân. Groasă, scorojită, mânjită cu sângele lăptos al calcarului și înfierată de noduri negricioase: amintiri dureroase ale fiecărui dezgheţ.

Dacă v-a tăiat puţin din avânt pomenirea frigului din luna lui Mărţișor, puteţi vizita zona și în toiul verii. Aici, între pereţii Cheilor, temperatura depășește rareori pragul de 20, indiferent de canicula specifică perioadei. La intrarea harghiteană a văii, birturile și pensiunile sunt suficiente. Oamenii locului au o trăsătură specifică, pe care nu am mai întâlnit-o în alte zone ale ţării. Sunt înzestraţi din strămoși cu arta petrecerii.

Pe meleagurile harghitene, cheful, dansul și zefchiul se planifică atent și înveselirea oaspeţilor pare regulă strictă. Tot în zona pensiunilor și a birturilor puteţi vizita și celebrul Lac Roșu, sau Lacul Ucigaș, a cărui legendă o port mai departe:

„A trăit lângă Lacul Rosu o fată foarte frumoasă. Avea părul negru, avea ochi verzi-brumăriu, corpul ei era ca plopul legănat în vânt. Într-o zi fata a plecat la târg în Gheorgheni. Acolo s-a întâlnit cu un băiat așa de voinic, care în cele două braţe era capabil să ţipe afară toată suflarea dintr-un urs; care cânta cel mai frumos din flaut și era bun de a construi case, sau de sculptat căruţe. Și cum s-au văzut – că dragostea vine dintr-una și te lovește în inimă ca fulgerul – s-au și îndrăgostit.

Băiatul a cumpărat o năframă de mătase, turtă dulce și a cerut-o de nevastă. Nu s-au putut cununa însă, pentru că baiatul a fost luat în armată. Fata așteptă și așteptă pe dragostea sa în fiecare zi. În fiecare seară a mers afară la fântână, cu ulcica sa, și acolo se ruga ore lungi dupa dragostea sa. Și inima munţilor s-a înduplecat de oftările și de cântecele dureroase ale lui Eszter.

Într-o seară de duminică s-a întâmplat ca ea să fie observată de un șef al tâlharilor. Repede a ridicat-o pe calul lui și a galopat cu vijelie spre Cohard, lângă munţii stâncoși cu o mie de feţe, unde se afla cătunul lui. A promis fetei aur, argint, tot ce avea, i-a promis un palat de diamant, însă ea nu era interesată de el și de averea lui. Ei numai dragostea veche îi trebuia.

Pe el îl aștepta și atunci când soarele își arăta faţa și atunci când lumea își închidea ochii. Dar tâlharului i-au fost de ajuns plânsurile fetei și a devenit foarte nerăbdător, forţând-o să-i devină soţie. Fata s-a speriat și plângând a strigat la munţi cerându-le ajutorul. Munţii au înţeles strigătul fetei și cu un sunet îngrozitor, stâncile au pornit la vale, acoperind tot ce stătea în cale, inclusiv pe tâlhar și pe fată. Așa s-a format Lacul Roșu, Lacul Ucigaș.” (legenda Lacului Roșu-folclor)