La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, România a fost aruncată în trocul negocierii, alături de alte state estice. Comunismul nu a fost al nostru; s-a hotărât la Yalta, în februarie ’45, să primim împrumut o nouă formă de guvernământ. Am primit.

Mulți dintre românii anului 1945 nu aveau habar ce li se întâmplă, de-abi învățaseră alfabetul în perioada interbelică. Tot mulți au fost cei care au înțeles, dar au primit. Naivitate, ura față de burghezie, propaganda, ispita unor privilegii și frica – motive suficiente ca majoritatea populației să se arunce pe burtă, cu capul între brațe, și să strige “Am înțeles, să trăiți!”

Au fost și câțiva, diafana minoritate, mai greu de convins. Sau imposibil, cazul lui Corneliu Coposu.
Fiind liderul unui partid dizolvat imediat după instaurarea comunistă și unul dintre supraviețuitorii regimului, Coposu a devenit imaginea eroului anti-comunist, a rezistenței. Un nume pentru intelectualul torturat în lagăr, în ocnă, la Canal.

17 ani de detenție, muncă silnică, bătăi, înfometare, iad. În 1964 este eliberat și ofertat de Gheorghiu-Dej: O viață de lux în schimbul unui acord semnat cu regimul comunist. Refuză.
Rămâne consecvent crezului și chinului, rezistă până la Revoluție.

Da! Revoluția din 1989, când majoritatea care s-a aruncat pe burtă a prins curaj. S-a revoltat juma de secol mai târziu și a cerut democrație. Sau?…

1 Decembrie 1990:

Corneliu Coposu a murit 5 ani mai târziu. O viață în supliciu și batjocură – Poate cea mai mare batjocură fiind cea din 1990. Comuniștii erau “inamicul”, dar să fii hulit de poporul pentru care te-ai sacrificat? La fel ca 1945, nici în 1990 majoritatea nu avea habar. De-abi învățase alfabetul în perioada comunistă.

Democrația primită în 1990 este tot de împrumut, nu ne aparține! Va veni vremea când ni se va lua, la fel cum s-a întâmplat în 1989 cu comunismul, la fel cum s-a întâmplat cu monarhia: Pantofi de împrumut pentru desculți.

Trăim într-o iluzie, mulți dintre noi socotim că, orice s-ar întâmpla, România nu mai poate reveni la comunismul anilor ’50. Noi suntem democrați! Iese lumea în stradă!

Vom ieși cu milioanele, dacă vor rușii, chinezii, coreenii, cubanezii să ne bage pe gât comunismul lor.
Serios? După o istorie de aruncat pe burtă în smeritul “Am înțeles, să trăiți!”, nu vi se pare aberantă ideea rezistenței românești?

De ce sunt românii anului 2018 diferiți de cei ai anului 1989? Sau de cei ai anului 1945? Mulți habar nu au ce li se întâmplă, de-abi au învățat alfabetul în perioada postcomunistă.
Conform sondajelor, cam jumătate îl regretă pe Ceaușescu. Ura față de “burghezie”, propaganda, ispita unor privilegii? Toate motivele sunt mai puternice acum decât au fost în ’45.

Lipsește doar dorința externă. Vom rămâne democrați și “occidentali” până la o nouă Yalta și nici o zi în plus: Înapoi pantofii, desculților!

Sper doar să nu mai apară un nou Corneliu Coposu. Noi ne-am învățat să luăm cu împrumut; burta-i deja tăbăcită și salutul mieros. Românii sunt adaptabili, descurcăreți.
Dar personaje alde Coposu lasă un gust amar în supa Universului. Asemenea existențe transcend românismul, comunismul, europenismul, chiar și condiția umană. Pot exista drame suficient de puternice încât să tulbure echilibrul universal.

Și pentru ce? Mulți habar n-au cine a fost. Peste o generație va mai apărea (dacă îi permite contextul) doar în fragmentele facultative ale manualelor de istorie. La finalul lecției despre Ion Iliescu, probabil istoria îi va enumera și pe pierzători.