Nici nu mă obișnuisem bine să-mi funcționeze Mac-ul perfect, fără reseturi întâmplătoare, că azi dimineață după ce i-am dat drumul, să pun ceva zgomot de fundal numai bun cât să scriu un articol genial pe reacții, a venit nenorocirea.

Aud un fel de zângănit înfundat, ca și cum ai încerca să bagi o cheie în gaură și nimerești tot timpul pe lângă, pentru că ai băut ca porcul și nu vezi gaura și pentru că îți tremură mâna de frica nevestei. Venea din măruntaiele hardului extern, adică exact măgăoaia unde-mi țin eu tot ce lucrez și pe care l-am luat tocmai pentru că e cică extrem de sigur pentru treaba asta.

Imediat vine și un beculeț roșu aprins. Deja mi se ridicase părul pe ceafă. Nu mai durează mult și se fac roșu și celelalte 4 beculețe albastre. Închid sistemul și aștept un pic să văd dacă iese fum. Nu, nu iese. Îi dau drumul din nou. Acuma iese. Nu, nu iese de la el e de la mine, de draci.

Beculețul care se făcuse primul roșu e și acum la fel, restul sunt albastru frumos și normal. Pornesc cu inima stinsă programul care se ocupă cu monitorizarea sculei și citesc acolo ce zice. Îmi arată cele 4 hard-uri pe care le are și la unul, ăla notat cu roșu și cu un semn mare de exclamare – dead.

Nu eroare, nu problemă, ci pur și simplu dead, mort, așa fără echivoc. Măcar Mac-ul meu e sincer. Nu mă încălzește că după nici un an de folosire, la o lună și ceva de când i se stabilizase sistemul de operare i-a crăpat unul din cele 4 harduri din raid – mai ales că mie nu mi s-a stricat niciodată, în 16 ani absolut niciun hard.

Nu am avut tupeul să mă uit ce mi-a dispărut din muncă, i-am dat un rebuild array (n-am nici cea mai vagă idee pe ce sistem reconstruiește el ceva, dar am zis că n-are decât să încerce) și îl las până diseară să clipocească. După care scot hardul și caut pe cineva care se ocupă de recuperare date.

Un început excelent de săptămână. Noroc că sunt într-o dispoziție extrem de bună, probabil de la dieta superbă cu fasole, cunoscute drept boabele fericirii.