(…)
Nu ştiu cum am ajuns de la cabană până aici. Dar mă bucur. Răceala nopţii îmi spală alcoolul din sânge, mă purifică.
„O să ningă. O să ningă mult. La noi, pădurile respiră. Ca oamenii!” – Măcar pe jumate a avut dreptate nebunul de la bar. Fulgii mi-au ţesut un guler boiersc, de la ceafă, peste urechi, perciuni, buze, până sub mărul lui Adam.

Da, a ştiut să ghicească în nori. Aş vrea şi eu. Dar nu în nori; în albastrul limpede şi adânc, în lumină, în puritate. Să ghicesc în curăţenia cerului şi să-i aflu falsitatea. Atunci voi putea să-l scutur mânios, până cad toţi impostorii împopoțonaţi cu nimburi şi minologhioane mincinoase. Da, da! Voi putea să…

Zbârrrr! – În gulerul de zăpadă se îmbibă un şiroi de cerneală. Miroase a porc sfârtecat. Băga-mi-aaaş, pfaaa… mi-a zburat urechea!

În argintiul lunii se tăvăleşte un cocoş de munte. Adună zăpada pe vârful penelor şi o jonglează sprinţar, cum azvârle stropii un copil îndrăgostit de piscină. Dâra de cerneală porcită continuă pe pojghiţa pârâului, până la pintenii înaripatului. Se tăvăleşte în zăpadă, probabil de râs. Râde de mine, mi-a sfârtecat urechea!

Eram în totalitate amorţit atunci când am descălecat lemnul muced. Nu am simţit picioarele fugind de mine, îndărăt pe gheaţa şlefuită. Doar am văzut luciul gonind spre ochii mei şi am auzit zgârciul nasului trosnind. Nu doar miros cerneala porcită, o şi gust. Am genele încărcate de lacrimi îngheţate, simt nasul storcit până-n creier, pe gură trag aer şi sânge. Înghit.

Galopez în patru labe spre nenorocitul care mi-a aterizat în cap şi acum se scaldă în suferinţa mea. Jubilează, găină scârboasă! Jubila-ţi-ar cloşca în ceaun!

Doişpe găoci sfărâmate în cuibul de spini
Doişpe pui lichizi, amestecaţi în prapuri rupţi
E anul de început şi de căpătâi
E anul morţilor nenăscuţi.

Mi-a apărut strofa asta în minte, şoptită direct în celulele memoriei. Nu îmi amintesc unde şi când am auzit-o prima dată. Poate o fi de-ale mele; scrijelită în trecut, făcută ghemotoc şi aruncată la gunoi. Ce-i drept, nu mi se pare ceva de păstrat. Şi totuşi…

Acum alerg cu spume de sânge la gură după un cocoş şi nu pot să-l înjur. Vocea interioară mi s-a blocat pe strofa asta, e singurul cântec din scăfârlia ninsă.

Am sărit într-un jgheab de gheaţă, colorat în aceleaşi nuanţe platinoase ca râul în care mi-am zbrobit nasul. Alunecam în noapte, tot mai aproape de coada cocoşului. Simţeam viteza cum îmi agaţă ţurţuri de sprâncene şi îmi fură oxigenul de sub nări. Nemernicul înaripat alerga, nu ştia să alunece pe jgheab ca mine.

Aproape să-l înhaţ, când şi-a deschis aripile şi a început să plutească în argintiul lunatic. Pustiul din jur a fost înlocuit de siluete durdulii şi scundace, care s-au prefăcut treptat în unele suple şi tot mai înalte. Cocoşul plutea pe deasupra lor, frecându-le vârfurile cu burta.

Miroase a scândură de brad. Am păşit anevoios peste rădăcinile groase, încolăcite pe covorul pădurii ca nişte anaconde îngheţate. Înaripata se îndepărtase, păream mai aproape de Lună decât de puful târtiţei neruşinate.

O urmăream mai mult din curiozitate; nervii s-au stins, ninsoarea mi-a spălat sângele de pe faţă şi furia din cap. Mi-a şters din memorie şi obsesiva strofă anonimă. Nici să fi vrut, nu mai eram în stare să reproduc măcar primul vers.