Ultima noastră valoare naţională

valoareSâmbăta trecută, centrul Bucureştiului a fost blocat. Aproximez să fi fost cel puţin 50 de mii de persoane îmbulzite pe principalele alei şi bulevarde, între Piaţa Unirii şi Piaţa Victoriei.

Nu a fost declarată starea de urgenţă naţională, nu ne-au atacat jupiterienii, nici bulgarii, nu am jucat vreo finală de campionat mondial la fotbal. A fost însă “Festivalul Internaţional al Luminii”!

Pe apele înspumate (de la jeg) ale Dâmboviţei s-a proiectat o corabie de pescari minoritari. Pe muzeele şi teatrele centrale s-au proiectat felurite floricele şi dunguliţe jucăuşe, care ba se roteau, ba se expandau şi se retractau în spirale epileptice.

Zidurile clădirilor arătau ca nişte desktop-uri intrate în standby. Şi zeci de mii de români au rămas încremeniţi în mijocul străzii, pentru a le filma/fotografia cu telefoanele şi tabletele. Am ajuns cu greu de la Unirii la Universitate, în aproximativ o oră. După care am evadat haihui. Oriunde reuşeam să văd o mică breşă în masa fotografilor seduşi de lascivitatea artei.

Nu am mai văzut aşa potop de bucureşteni de pe vremea celebrului Crăciun al pomului lăudat. Atunci când s-a dat de veste pe Proteveu că la Unirii va fi cel mai mare brad din Europa. Drept urmare, peste 100 de mii de iubitori ai frumosului s-au călcat în picioare.

Astfel de manifestări sunt normale. Mă bucur să văd că mai există totuşi ceva suficient de puternic în esenţă pentru a mobiliza zeci, sute de mii de români. Sunt mândru de latinii mei. Măcar reuşesc să găsească nirvana în beculeţe şi plastic colorat. Nu fac bătăi cu roşii stricate sau sprinturi cu taurii, aidoma fraţilor de sânge.

Cu ocazia Festivalului Luminii, am redescoperit principala noastră resursă. Cel mai valoros ochi de filigran al salbei naţionale: Energia umană. Superioară oricărei alte forţe şi energii, la un astfel de eveniment mobilizator, învăţăm să preţuim energia umană.

Zeci de mii, sute de mii, milioane de oameni gata să reacţioneze ca un tot unitar, ca un piston de granit, atunci când primesc imboldul potrivit. Poate fi un brad de Crăciun, poate fi un papiţoi kitschos din leduri. Un orfan care dansează, un căţel schiop care a învăţat să latre, un simplu slogan, un zâmbet, un plâns. Imboldul corect activează pistonul, iar forţa masei compacte este ultima noastră valoare naţională.

Tot weekend-ul trecut s-a trecut pragul critic al vârstei medii. S-a anunţat oficial că numărul românilor de peste 65 de ani l-a depăşit pe cel al românaşilor cu mai puţin de 15. În viitorul foarte apropiat, numărul românilor de peste 50 de ani va depăşi procentul fatidic al celor 50%.

Faptul că, în ciuda ingeniozităţii guvernului, vom ajunge în incapacitatea de a plăti pensii, este o tragedie. Dar nu cea mai mare.

Imaginaţi-vă Festivalul Luminii din Bucureşti, anul 2030. Tehnologia îşi urmează făgaşul progresist, floricelele proiectate pe Muzeul de Istorie sunt înlocuite cu holograme. Babardel şi Sugăţica, două holograme celebre ale anului 2030, execută ritualuri erotice pe cerul Bucureştiului.

Pe străzi, forfota vânzătorilor de borumb fiert, concentrat la plic, este acoperită de cântecul greierilor. Babardel şi Sugăţica ajung în punctul culminant. Câteva zeci de tineri îşi fac loc cu ultra-smartphone-urile printre miile de pensionari care aleargă tramvaiul 34. Nu sunt bliţuri, nu sunt aplauze, nu auzi “Uaaaaa, să moară Giani ce sus s-a dus balonu’ ăla!”

De-abi atunci vom putea spune că am ajuns săraci.

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş

Leave a Comment.