Jucam fotbal bine de tot. Atât de bine că jucători din echipa orașului (ce-i drept era o catastrofă de divizia Z) cu 15 ani mai mari, trimiteau puști să mă ceară de acasă, ca să-i ajut în partidele pe bani. Atât de bine că dacă prin tabere mă nimeream să joc cu băietani din aceeași categorie de vârstă dar de la cluburi sportive, nu-mi trebuia mai mult de o partidă ca să ajung subiect de ceartă – la cine să joc. La băgat mingea în plasă și la găsit pasa decisivă uitându-mă dupa rândunici nu mă întrecea nimeni.

Ajuns în liceu la clasa de inteligenți a trebuit să renunț la vreo performanță în domeniu – cu vreo două excepții, aveam colegi cu două picioare stângi și pur și simplu nu aveam ce face în campionat. Așa că am trecut pe baschet.

Tot prin liceu m-am lăsat și de desen, după vreo 2-3 diplome pe la concursuri minore prin județ, na, alte preocupări și lipsa unui cadru în care să continui.

*

La facultate ne-au chemat la fotbal, să aibă Dreptul echipă. Am ajuns pe teren și după 2-3 faze mi-am dat seama că ajunsesem în rândul celor abia puteau să stăpânească mingea, nu că ceilalți erau mai buni (deh, facultate de toceală) dar pentru mine a fost chiar un șoc. Vedeam liniile, vedeam pasele, anticipam fazele dar picioarele nu mai știau cum să se lipească de minge.

Când eram mic petreceam în vacanța de vară 6-8 ore pe teren în fiecare zi, 1-2 ore exersând singur stopul, preluarea și șutul cu bara iar restul din timp jucând fotbal cu oricine venea pe teren. Nu se punea problema să nu am loc în vreo echipă.

*

Planul de promovare din primăvara asta are o foarte importantă componentă vizuală, moneda principală a mediului online de azi. Gândisem deja o serie de caricaturi, atât pentru reacții cât și pentru alte chestii, care să plece ca din tun pe social media numai că…

M-am pus la tableta grafică, mare cât o zi de post și am început să desenez. E drept că presimțeam eu ceva, după o schiță de copertă executată cu pixul pe o foaie, dar parcă nu mă așteptam ca abilitatea să lipsească cu desăvârșire.

M-am chinuit vreo 3 zile, contabilizându-mi inginerește progresul și am ajuns destul de rapid la nivelul pe care o să-l aibă Ioana peste 2 ani. Cam așa arată cea mai reușită :))) :

Apoi am calculat că mi-ar trebui vreo 2 luni până să mă apropii cât de cât de cum aș fi vrut să arate caricaturile astea și încă vreo 6 luni până să le pot face fără să muncesc jumate de zi la una. Deci și prin urmare adio caricaturi, nu am cum să dedic 6 luni desenului.

Na, cât era să dau puțin din creion sau cu șutul în minge o dată pe lună și acum să nu fiu varză?

Vlad B Popa Scriitor. Cautator de povesti si povestitor prin scris, fotografie si film. Licentiat în drept constitutional. Carti publicate: Regele pribeag si batrânele umbre, Cameleon-Baza , Povestiri de sub papuc, Dracula’s Kitchen, Tati Facebook personal Pagina fb de autor website de autor