Jucam fotbal bine de tot. Atât de bine că jucători din echipa orașului (ce-i drept era o catastrofă de divizia Z) cu 15 ani mai mari, trimiteau puști să mă ceară de acasă, ca să-i ajut în partidele pe bani. Atât de bine că dacă prin tabere mă nimeream să joc cu băietani din aceeași categorie de vârstă dar de la cluburi sportive, nu-mi trebuia mai mult de o partidă ca să ajung subiect de ceartă – la cine să joc. La băgat mingea în plasă și la găsit pasa decisivă uitându-mă dupa rândunici nu mă întrecea nimeni.
Ajuns în liceu la clasa de inteligenți a trebuit să renunț la vreo performanță în domeniu – cu vreo două excepții, aveam colegi cu două picioare stângi și pur și simplu nu aveam ce face în campionat. Așa că am trecut pe baschet. Continue reading