Când oare realizează un tiran că i-a trecut vremea? Când conştientizează apusul propriului regim şi coboară de bună voie de pe piedestal, făcând loc schimbării? În istorie sunt foarte puţine cazuri; şi acelea venite pe fondul unei boli grave sau al bătrâneţii. În mod normal, un tiran sănătos fizic, capabil încă să stea în picioare, nu va executa vreodată pasul înapoi. În bula lui protectoare de jupân oligarhic realitatea este diferită.

Dacă s-ar putea rupe de propria persoană, de propria conştiintă, să leviteze undeva în păturile atmosferice răcoroase şi să privească tabloul complet, ar realiza. Fiecare tiran ar realiza la timp că s-a terminat. Dacă s-ar putea rupe de falsitatea prezentului privit prin haiala drogatului de putere şi ar asculta vocile trecutului, ar realiza.

Când ai trecut peste un anumit prag, nu mai există cale de întors. Vei muri destul de repede. Executat rapid, fără judecată ca Mussolini şi Ceauşescu sau răpus de boli, în chinuri, într-o închisoare ca Slobodan Milosevic. Viktor Ianukovici tocmai a trecut peste acel prag. Pe străzile Kievului au murit 25 de persoane şi peste 300 au fost rănite. Pentru Ianukovici nu mai există salvare, nu mai există variante de mediere, de păcălire a morţii iminente. Cel puţin nu în contextul actual al Ucrainei.

Viktor Ianukovici a murit, dar în focul evenimentelor refuză să îşi accepte moartea:

“Opoziţia a depăşit limitele în speranţa că va ajunge la putere graţie manifestaţiilor de stradă, iar vinovaţii vor fi judecaţi. Liderii opoziţiei au neglijat principiul democraţiei potrivit căruia puterea se obţine în urma alegerilor, nu în stradă (…) Au depăşit limitatele cerându-le oamelilor să ia armele. Este o încălcare gravă a legii, iar vinovaţii vor compărea în faţa justiţiei” (Viktor Ianukovic , 19 februarie 2014)