Am intrat într-a opta lună de foc în sobă. Bine, nu în sobă, în centrală, iar în ultimele două zile abia a pornit undeva pe la cinci-șase dimineața(a nu, nu e cazul s-o închid că săptămâna viitoare iar coboară vremea sub zero).

A nins, când nu a nins a dat cu lapoviță, când nu a dat cu lapoviță a plouat, de toată proaspăta mea curte arată ca o plantație de orez. Fără orez.

Mi s-au adunat multe și încâlcite pe cap în ultimele luni, de genul cărora aduc frigul, umezeala și urâtul de afară înăuntru, de te simți în mocirlă până la gât. Stăteam scufundat așa de nu mai știu când, învârtindu-mă de la un gând sumbru la altul, ca un bursuc în vizuină.

O stare de săptămâni întregi, fără orizonturi apropiate de dispariție a motivelor ce-au născut-o, îmi măcina și energie și creativitate și blândețe și tot.

Ei, acu fix 3 zile a venit o jumătate de zi fără ploaie. Și după asta una fără ploaie deloc. Și după aia una cu soare plin. Și azi încă una, ultima din păcate că de săptămâna viitoare iară îi toarnă non-stop.

În timpul ăsta am ieșit pe-afară. Am plantat niște boscheți de-a lungul gardului(mur, coacăz, agriș, zmeur), niște căpșuni și-o magnolie primite, ba și niște roșii în ghivece(roșiile nu cresc în orezărie, dom’le). Am cules râme cu fiică-mea și-am văzut neagră sub unghii de la cărat pământ pentru ce plantam. Am făcut un grătar, primul grătar de când ne-am mutat. L-am mâncat cu prieteni.

Atât, nimic altceva. Niște lucruri extrem de mărunte și la îndemână, o rază de soare, un băț băgat în pământ, niște carne friptă împărțită cu cei dragi.

Diferența între cum mă simt, nivelul bateriilor și tristețea gândurilor dintre ultimele săptămâni și zilele astea este incredibilă, de la negru la alb. Asta fără să se fi pierdut niciunul din motivele care mă cocoșau.

Cred că, dacă nu-i vorba de o boală sau de o pierdere tragică, în lucruri din astea mărunte poți să găsești destulă bucurie cât să-ți domolească supărarea constantă adusă de grijile dese ale cotidianului mioritic.

Leacuri mărunte pentru neguri pe suflet.