Gheorghe Hagi a împlinit astăzi 49 de ani. Este cel mai mare fotbalist român din istorie şi un ambasador al României. La 20 de ani după momentul de aur 94, atunci când a uimit regatul fotbalului răpunând balaurul argentinian, rămâne încă indicativul unui popor: „România Hagi”, „România Nadia”. Doar Romania pentru foarte mulţi sună a capitală africană, vârf de munte siberian sau marcă de brânză grecească.

Amintiri cu Gheorghe Hagi: Cum am ajuns microbist

Microbul şi-a făcut prima dată culcuş printre celule în 1994, la Campionatul Mondial. Încă nu ştiam de ce freamătă tribunele pentru câţiva bărbaţi îmbrăcaţi în şort. De ce nişte străini cu tricouri galbene erau consideraţi de familia mea ca fiind „ai noştri”. Dar trebuiau să fie foarte importanţi, pentru că apăreau la televizor. Galbenii în şorturi de la televizor erau ai noştri, deci şi ai mei. Brusc, m-am simţit apropiat, chiar înrudit cu ei, cei mai importanţi oameni de pe pământ.

Şi dacă asta nu a fost suficient, m-a fascinat sclipirea din ochii celor maturi şi înţelepţi. Privirea complet hipnotizată, expresia de beatitudine orgastică ce le modela feţele cu guri mari, înţepenite într-un căscat absurd de încăpător. De parcă şi-ar fi dorit să aspire televizorul în plămâni. Dar fluxul era inversat. Ei erau cei înghiţiţi de cutia magică şi pentru câteva momente coborau pe gazonul împrejmuit de tribune arhipline şi urlătoare, alergând împreună cu „ai noştri”, transpirând de sub cămăşile fierte emoţia pură, adunată din iarbă.

Acelea erau momentele când ne părăseam corpurile înghesuite într-o cameră modestă şi levitam deasupra stadionului, încărcaţi de energia galbenilor. Cu siguranţă asta m-a fascinat: capacitatea fenomenului de a devora oameni. Fără să-i mestece între dinţi, fără să-i dizolve în sucuri gastrice. Doar să-i ademenească, să-i înghită nemestecaţi, să-i regurgiteze şi să-i înghită din nou, într-un proces ciclic neîntrerupt.

La acel turneu final am învăţat regulile şi numele eroilor purtători de şorturi : Hagi, Răducioiu, Dumitrescu. Magicianul ce desena în gând traiectorii fanteziste şi teleghida balonul din priviri, asigurându-se că urmează neabătut traseul imaginat. Şi cei doi atacanţi strălucitori, apăruţi de nicăieri, dornici de afirmare, înfingându-şi spiţurile în blazonul marilor favorite, Columbia şi Argentina. Mondialul ‘94 a fost unic.

O potrivire perfectă de factori, o aliniere a elementelor aleatorii, nemaiîntâlnit de prielnică pentru naţională noastră. Dacă Hagi a continuat să încânte prin genialitate, pentru Dumitrescu şi Răducioiu, Mondialul din SUA a fost atât momentul afirmării cât şi vârful carierei. Amândoi s-au potrivit să fie încântători atunci, exact când trebuia.

Ilie Dumitrescu şi-a vărsat toată magia pe terenul din Los Angeles. În anii ce au urmat, a înscris 4 goluri pentru Tottenham în 18 apariţii, un gol pentru Sevilia în 13 apariţii şi niciun gol pentru West Ham în 10 apariţii. West Ham United a fost şi ultimul său club de anvergură, terminându-şi cariera de jucător în 1998, la Steaua Bucureşti. Avea doar 30 de ani.

Nici pentru Răducioiu nu au urmat evoluţii la fel de impresionante. După 10 ani în care a fost un veşnic capricios, un inadaptabil ce a schimbat nouă echipe de club, s-a retras din activitate la modesta US Créteil-Lusitanos. Dar la Mondialul american au fost ireproşabili. Eroii pozitivi care m-au aruncat în gura flămândă a unui fenomen uriaş, ce a crescut în fiecare an, hrănindu-se cu suflete, atingând dimensiunile unui monstru apocaliptic care a înghiţit planeta.

De ce am scris „eroii pozitivi”? Pentru că am vrut să îi diferenţiez de un alt erou al Mondialului. Cel care m-a readus cu picioarele pe pământ. Era minutul 115 al sfertului cu Suedia când el, un alt fel de erou, s-a îndreptat agale spre minge şi a încercat să sară. Dar ceva l-a împiedicat, precum o ancoră teribil de grea, ascunsă în şort. Lovitură de cap Kennet Andersson şi s-a făcut 2-2. Restul e istorie.