L-am auzit de curând pe veşnicul candidat la preşedinţie, fostul poet ceauşist Corneliu Vadim Tudor. În nebunia devenită demult marcă înregistrată CVT, a venit vorba şi despre unguri (surpriză). Mai exact, despre un pârâu din judeţul Harghita, pe care, conform CVT-ului, îl trecea gâsca într-un picior. Între timp, au tăiat ungurii pădurile, pârâul s-a umflat şi a înecat zece oameni…

Acum nu ştiu dacă au fost chiar zece, cât a zis viitorul preşedinte al României, dar pârâul clar a făcut prăpăd. Şi cum în orice nebunie există şî un sâmbure de adevăr, mi-am adus aminte:

În urmă cu aproximativ patru ani, am vizitat pentru prima dată Miercurea Ciuc. Am făcut un zbor şcoală Băneasa-Miercurea Ciuc şi retur, la comanda unui elicopter monomotor. Era un început de toamnă. Îmi amintesc verdele bătrân, ciuruit de bube gălbejite, spoit de la foioasele Comarnicului în sus pe vale, până la bradul veşnic tânăr al Predealului.

De ce început de toamnă? Pentru că era încă suficient de cald. La câteva ore după răsărit, aerul încălzit de pământ a început să urce în valuri turbulente, instalându-mi în stomac acea unică senzaţie de bungee jumping, condimentată cu aromele tochiturii halite cu o noapte înainte.

Nu a fost primul traseu realizat pe Valea Prahovei; învăţasem deja spectacolul naturii. Toate arătau la fel. Doar pădurile îşi schimbau fardurile mai ceva ca o domnişoară virgină trecută de prima tinereţe, înainte de prima şi ultima întâlnire cu…oricine. Dar a fost primul traseu la care m-am avântat mult mai spre nord. Dincolo de Braşov, până în lumea celor care nu cuvântă (româneşte).

Şi acolo, cocoţat în moţul Covasnei, brăzdând fileurile de aer, am văzut iadul. Un peisaj apocaliptic născocit de mintea unui regizor sadic, specializat pe scene horror. Am văzut munţi întregi, complet goi! Izvoare ţâşnite din neant, dintr-o nimicnicie cenuşie şi aridă. Acolo unde defrişarea în masă s-a realizat recent, încă se mai văd amprentele pădurilor; cioturile înnegrite sau siluetele poieniţelor îngropate sub ţipătul metalic de drujbă.

Filmul ororilor se continuă din inima judeţului Covasna, până dincolo de graniţele Harghitei. Munţii schingiuiţi îţi marchează drumul spre destinaţie, ordonaţi într-un şir de căpăţâni imense, rase până la os de o lamă tocită ce a smuls firele de păr cu tot cu bucăţi din piele.

La o privire mai atentă, observi stângăcia prin care un infractor grăbit a încercat să îşi ascundă crima: drumurile naţionale din cele două judeţe au pe margini câte un rând de brazi tineri, dar suficient de înalţi pentru a masca masacrul din spatele lor.

Întrebarea ce mi s-a năzărit în urmă cu trei ani a fost destul de simplistă si tranşantă: ce au făcut localnicii cu ATÂT de mult lemn? Au mai urmat de atunci încă patru drumeţii pe meleagurile Harghitei, unele extinse chiar la perioada unor minivacanţe. Dar am ales mijloace de transport terestre. Mi-a ajuns o privire de ansamblu; acum doream să văd amănuntele tabloului sub lupă.

Eram curios, oare cât de bogaţi au putut ajunge conaţionalii cu grai dubios, după ce au vândut duzine de munţi. Curiozitatea există şi acum, pentru că de fiecare dată, experienţa locului mi-a demonstrat că am ales să vizitez poate cea mai săracă regiune a ţării. Oameni simpli, cu nevoi elementare, localităţi izolate în spaţiu şi timp, târându-se la limita subzistenţei.

Cu siguranţă banii miilor de metri cubi de lemn nu au ajuns la localnici. Dacă simplitatea traiului harghitean nu era dovadă suficientă, am primit şi alte confirmări: amintiri si mărturii ale localnicilor care se ascundeau în case atunci când hoţii de lemn le masacrau pădurile. Viaţa lor şi a familiei era mai importantă. De cele mai multe ori, poliţia locală era legată la mâini şi la gură, obligată să asiste la spectacolul prădătorilor, cu gâtul apăsat sub bocancul inamovibil al celor de mai sus. Pân’ la Bucureşti de sus.

Totul a fost atent pregătit cu meticulozitate şi cinism. Jaful secolului a fost calculat, nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării. Judeţele Harghita si Covasna au fost izolate social şi cultural de restul ţării. Profitând de aparente motive istorice şi etnice, „strategii” postdecembrişti au făcut tot posibilul pentru a lăsa populaţia celor două judeţe suspendată undeva, departe în timp.

Multe localităţi au orânduirea Evului Mediu. Învăţământul este demult falimentar, informaţiile ajung cu greu şi trunchiate, tinerii au preocupări ciudate şi educaţia din şcoli a devenit o spoială veche si scorojită. La fel ca pereţii liceelor cu ZERO elevi ce au promovat examenul de bacalaureat. Aici limba română este pentru mulţi complet străină, iar limba maghiară este doar o copie stâlcită a celei vorbite în Ungaria.

Maghiarii din Harghita si Covasna au o singură casă: cea bătrânească, în care s-au născut. Integrarea lor în alte zone din România sau din Ungaria a devenit o utopie scuipată de politica distructivă ce le-a fost servită şi în care s-au complăcut. De fiecare dată când heirup-ul hoţilor de lemne devenea prea zgomotos, presa a avut grijă să îl acopere cu o manea stridentă.

De fiecare dată când vocile disperate ale localnicilor încercau să se facă auzite, presa avea grijă să le înece cu steaguri, păpuşi spânzurate, bentiţe tricolore şi alte fumigene.

În mai puţin de două săptămâni, comunitatea maghiară din România va avea doi candidaţi la funcţia de preşedinte. După 25 de ani în care aţi mestecat ţinuturi şi autonomii, ar fi timpul pentru un prim gest lucid. Lăsaţi ştampila de-o parte şi scrieţi mare pe buletinul de vot, în dreptul celor doi: “DAŢI-NE MUNŢII ÎNAPOI!”