Intrai prin magazine să cumpăr ceva de Paşte. Un gel de duş şi nişte vinuri seci, că nu vine des zi de sărbătoare să se răsfeţe oltenii în delicatese.

Cum calci în mall-ul meu din Berceni, imediat pe dreapta, e o coşmelie de cinci metri pătraţi, cu sticluţe colorate prin care beculesc toate nălucile, ca de Crăciun. Yves Rocher – da, ăsta e. Aici îmi dete sarcină stăpâna.


Nu trecui bine pragul, că din ăia cinci metri pătraţi se năpustiră pe mine cinci coţofene moţate şi vopsite, cu ochii sticloşi şi ciocurile crescute mai ceva ca aluatul de cozonac. Şi începură să croncăne. Dar piţigăiat şi pe repede-nainte; mai să-ţi fugă ceara din urechi de aşa sperietură. Nici n-aveau cum grăi altfel, cu sânii comprimaţi şi ridicaţi până-n gât.

Şi-mi deteră târcoale a pagubă, cât stătui să cotrobăi prin toate rafturile coşmeliei. Nu apuca una să-şi ofere serviciile de ghidaj, că începeau ălelate patru să fluture din aripi şi să ciripească.

“Nu-i nevoie. Nu, nu! Lăsaţi. Staţi, staţi. Staaaţi! Hai, mă, fetelor, ce mama focului, staţi o ţâră!”

Şi nu fu nevoie. Eu memorasem bine gelul stăpânei; l-am dibuit repejor, pitit după alte drăcovenii şi l-am dus la casă, pentru plată.
Băi, muică, ce să vezi? Din ăstea cinci coţofene moţate, nici una nu ştia să dea de cap la casierie. Le-a depăşit total tehnologia laptopului înfipt într-o casă de scos bonuri. Toate cinci – PRAF!

S-au întrebat între ele, s-au scărpinat în moaţe, s-au mângâiat pe ciocuri… degeaba.
“Haide, hai, fetelor! Mi se oţeţeşte vinul în sticlă până ajung să-l cumpăr!”
Bine, am zis în gând asta, nu cu voce tare. Eu am o jenă să intru în vorbă cu femei mai tinere de 60.

Când am văzut că se apucă să dea telefoane la centru, mi-am luat gelul şi tălpăşiţa. Uite aşa, fără nici un bon. Pentru că Yves Rocher.

La vinuri m-am descurcat binişor. N-au mai fost coţofene vopsite şi moţate să mă bruieze printre rafturi. Îmi alesăi nişte roşii seci şi mă izbi preţiozitatea:
“Bre, la vinurile astea de-ţi fac gura pungă, ar merge o brânză bună!”

Eu mă pricep la brânzeturi ca Marius Tucă la poezie. Dar olteanu-i curajos, nu dă-napoi când îl arde o idee. Aleg una – Bleu d’Auvergne. Cam multe informaţii pentru mine; franceza mea începe cu marșarier, en passant şi se termină la Trezeguet. Citesc pe etichetă: Produs pe bază de lapte crud.
Haide, bre, că sună bine! Mmmm, crudeţea laptelui, prospeţime, n-are cum să fie rău.

La un minut după ce-am intrat în casă, fără să o scot din ambalaj, mirosea ca în grajdurile de la CAP. O duhoare din aia crâncenă, de-ţi desfundă toate orificiile şi o poartă urmaşii-n gene până la a treia generaţie.

Am gustat, normal, olteanul nu mai dă îndărăt după ce-a marcat banul. Mai mâncasem eu gorgonzole, dar asta avea o angoasantă aromă de balegă. Balegă din aia concentrată, cum scoate boul după o săptămână de constipație. Mă simţeam de parcă băusem toată ziua esenţă de grajd.
Ehe, ce gust de căcat au fiţele astea!

Dar am mâncat-o pe toată, nu-i bai. Noi, oltenii, avem un cod al onoarei – Farfuria curată şi paharul gol, indiferent ce!
Mai o gură de împuţiciune, mai un gât de vin. Mai o felie de parizer, când vedeam că transpiră maţele.
Am băgat şi juma de franzelă… Cam asta fu şi cu brânza franţuzească.

N-am avut-o la mine de Înviere, acu trei ani. Da, de Înviere, prin 2013, când se apucase popa să-l laude pe Dan Diaconescu. Că ne aduce lumină cu elicopterul. Ziceai că pe Diaconescu l-a născut Neprihănita şi ne-am strâns tot satul să-i serbăm ziua.
Să fi avut franţuzeasca asta la mine, i-o vâram în sutană. De nu îl lăudam pe Hristos de-acasă, tot satul, prin BOR live streaming.