DACOPÁT, dacopate, s.n. Subdiviziune a patriotardului, persoană care suferă de dacopatie

DACOPATIE, dacopatii, s.f. 1. Boală psihică, stare morbidă caracterizată prin tulburări de afectivitate; boală manifestată prin alienare socială, autism, incapacitatea de relaționare, negarea propriei condiții umane. 2. Curent ideologic care explică nașterea poporului român ca urmare a imaculatei concepții dintre zeul Zalmoxis și virgina Burebista.

Îi știți cu toții, sunt la tot pasul. Poți să te plimbi cu ochii închiși și cu degetele în urechi, urletul suferinței ce-i macină este prea puternic pentru a fi ignorat.

Ultimul specimen, cel care m-a și împins spre această analiză antropogenetică, îmi explica senin și înfoait de fudulie cum noi, românii, avem o cultură milenară. Milenară, însemnând de vreo 7 mii, nu țâști-bâștiuri de pe vremea Romei Antice. Iar atunci, m-a apucat o sfredelitoare mâncărime în rect: “Cum? Dar de ce?!” (serios, cât de prostovan să fiu?!)

“Aaa, păi vezi că ești incult și nu știi nimic? Cum să nu știi de Tăblițele de la Tărtăria?! Tăblițele, cea mai veche scriere din lume. A noastră, a noastră a fost. La noi, în județul Alba!”

Cu ocazia asta, am stabilit un nou record. Primul dacopat care nu se mulțumește cu Burebista și tunelul Vf. Omu – Giza. Neooo, al meu s-a dus până în Tărtăria. De acolo a început aventura poporului nostru care, în principiu, a rămas același. “Trebuie să fii nebun ca să crezi în romanizare!” a completat, dorind astfel să păstreze puritatea tăblițelor neîntinată de jegul Imperiului Roman.

Nu ne-am romanizat, nici tătărit, turcit, ungurit, bulgărit. Am rămas dacii intelectuali care, în urmă cu vreo 7 milenii, scriau romanțe pe tăblițe. În Tărtăriiia…

Ăștia sunt, revenim la titlu: Cum au apărut? Din ce cauze?

O primă explicație ar fi mizerabilul regim comunist care ne-a mutilat spiritual aproape jumătate de secol. Pe vremea aia s-au scris mizerabilele manuale de pseudo-istorie, tot atunci au fost instruiți și profesorii de istorie, rămași în sistem să distrugă și generațiile de după 1990.

Îi mai știți?
Ăia care recitau din manualul de clasa a patra, cu mâna la inimă și ochii înlăcrimați: Noi, dacii, învinși de romani la limita limitei! De fapt, noi am câștigat mai multe bătălii, dar ei au fost mai perverși.

Pentru nota 10 la istorie, nu era suficient să prezinți măsluitele informații din mizerabilele manuale comuniste. Dacă nu aruncai și o lacrimogenă despre vitejia lui Mircea și sfințenia lui Ștefan, primeai cu minus. “Du-te, mai studiază! Ai învățat tu ceva-ceva, dar nu te simt.”

Prin asta am trecut toți, mai mult sau mai puțin, în funcție de vârstă. Totuși, cum de n-am ajuns un popor complet dacopat? De ce (încă) mai există oameni sănătoși printre noi?

Intră în rol a doua explicație: calitatea umană a fiecărui individ. Unii au rămas cu istoria recitată în clasa a patra, alții au fost curioși să studieze istoria altora, izvoare străine, contextul general. Iar o parte, nucleul dacopat, s-a mulat numai pe ce a vrut să citească/audă. Au fost mult prea comozi, sensibili, lași, ca să-și atace propria corolă de minuni. Au luat de bune exclusiv izvoarele istorice favorabile, iar pe restul le-au aruncat în coșul trădătorilor ori al insurgenților Sorosisti.

Comuniștii ne-au dopat cu patriotisme false ca să avem ceva, un bun al nostru, o valoare. Să ne ușureze indigența, să fim mai curajoși în fața frigului și a subnutriției. Hai fruntea sus, pui de daci!
Aceeași strategie o aplică și astăzi mulți dintre politicienii români. Pentru că funcționează, fibra noastră este aceeași, nu s-a democratizat în 27 de ani.

Uite așa a apărut dacopatia. A umplut golul celor săraci material și spiritual. Când nu ai repere, nu ai valori, nu ai speranțe pentru ziua de mâine, alegi să crezi că ești descendentul Zeului Viezure.
Ignori suferința și neajunsurile pentru că, de fapt, tu și restul ca tine sunteți adevărul. Voi sunteți puritatea păstrată peste milenii. Iar într-o zi, veți scăpa de necredincioși, de jugul străinez. Într-o zi, adevărul din voi va străluci.