Articol de Simona Poclid
***
Știți filmele acelea super siropoase cu câte un scriitor, musai ajuns celebru peste o noapte sau mai multe, care se întâlnește cu persoane de tot soiul, scrie două sau trei capitole în zilele proaste, înfulecă mâncăruri alese și se delectează cu băuturi fine? Totul asezonat cu o poveste de dragoste interzisă proastă, câteva intrigi care se sting înainte de a deveni cenușă și alte umpluturi?
Ei bine, în viața reală, chestiunea acesta de-a scriitorul este mult mai… cenușie. ,,Se lasă cu” mulți covrigi mâncați pe fugă, țigări ,,la bucată”, cărți răsfoite alarmant, câte un film de Hitchcock ca să-ți faci mâinile să nu mai tremure, un paragraf pe care îl poți scrie într-un minut sau la care te poți holba zile întregi, până-ți epuizezi înjurăturile. Aștepți. Marea idee. Marele personaj. Uneori, cauți atât de mult cuvintele, scenariile, imaginile, povestea în ansamblul ei, încât te doare stomacul, ți se umflă venele gâtului și pari un psihopat.
Cum toate trec însă, ajungi să publici și să devii ,,celebru”. Te îndrepți spre Bookfest, venind uneori de la ,,mama dracului”, pe o zăpușeală teribilă, într-un tren ceaușist, apoi iei un autobuz. Aștepți din nou. Îți aranjezi părul, vrei să-ți dispară cearcănele, să știi ce și când să spui, apoi îți amintești că nu ai mai dormit de câteva nopți și, instinctiv, îți lipești capul de geamul arzând.
Strângi ochii și îți imaginezi că vei avea un discurs ademenitor pe care nu-l va uita nimeni. Adevărul? În momentul cu pricina, te bâlbâi, transpiri, te îneci și nu mai știi pe ce lume ești.
În vreme ce stai într-un colț ca un copil în prima zi de școală, vine cineva, se apropie de cartea ta, merge mai departe, parcă răsufli ușurat, parcă regreți, apoi zâmbești când apucă în mâini volumul unui coleg. Îl răsfoiește. O dată. Încă o dată. Și încă o dată. Aștepți. Clientul se îndreaptă spre tânărul care încasează banii. Haide, este bine, o va cumpăra, îți spui tu, dar, surpriză, dialogul celor doi te lovește ca un topor peste degetele de la picioare:
– Asta cât costă?
– 25 de lei.
– Ah, bine, e prea scumpă, o iau la anul, poate o reduceți mai mult!
Ce? Cu 25 de lei puteai cumpăra o ,,shaorma cu de toate” și o halbă de bere. Sau câțiva mici care sfârâiau nebunește pe grătarele proțăpite curajos în fața pavilioanelor. Multe guri rele au șușotit că au existat nemulțumiți, dar eu nu i-am văzut. Cititorii se opreau ademeniți de mirosul fumului, întingeau mititeii în muștar și mușcau cu nesaț. Ce este de condamnat, în fond? Nu putem strivi apucăturile nației dintr-o dată și să ne fandosim cu modernismele unui salon de carte. Știm cu toții că mai întâi avem nevoi felurite, apoi ne gândim la spirit, fericire și toate drăcoveniile acestea care uneori nu ne lasă să dormim.
După acest scenariu, m-am gândit la toată truda depusă pentru publicarea unei cărți. Uneori durează un an sau mai mulți să scrii o carte. Nopți amarnice, nesfârșite și albe, mulți nervi tociți și bere proastă pe care o dai pe gât. Alte zile în care nu ai nicio idee. Câteva în care scrii febril și, atunci când recitești, îți dai seama că sunt doar niște prostii răsuflate. Când scrii ultima frază, îți vine uneori să-ți dai niște pumni zdraveni, simțind că puteai să scrii mai bine (naiba știe ce înseamnă asta).
Apoi vine munca editurii, corecturi, realizarea copertei, promovarea și distribuirea cărții. Toate ca să ajungi în fața unui om care-ți spune că 25 de lei este prea mult. Primul imbold este să te duci la el, să-l apuci de guler și să-i spui că cei 25 de lei nu acoperă nici măcar costurile cărții, dar te dor oasele, ochii, tâmplele îți ard și renunți. Rămâi consternat, îți odihnești puțin capul pe masă, te uiți pe furiș la toate cărțile acelea zăcând sub becurile aprinse, auzi pe cineva vorbind pițigăiat la microfon și, din nou, aștepți.
În spațiul dintre pieptul tău și copertele aliniate, simți că nu mai este aer. Din cauza oboselii, îți pare că oamenii se lipesc unii de alții, se topesc și devin un râu gelatinos care înaintează printre standuri. Îți scuturi capul și-ți spui că toate acestea sunt numai din cauza imaginației tale.
Nu știi cum trece lansarea. Nu știi ce spui de-a lungul discursului care trebuia să fie măreț și rămâne mediocru. Ajungi acasă, îți arunci hainele într-o geantă, numeri cei câțiva lei din buzunar, din dorința de efecte speciale, răsufli ușurat și pornești spre mare. Plouă ca dracu, e frig, pe faleză majoritatea chioșcurilor sunt închise, iar bani de restaurant nu prea ai.
Nici restaurantul hotelului nu ți-e accesibil, pe motiv că este în renovare, zice femeia de la recepție, dar tu rânjești, căci știi că mai sunt numai trei sau patru nebuni cazați în tot hotelul. Pentru hotel ar fi o risipă să-ți livreze salată de varză pleoștită. Te resemnezi. Zaci în fața valurilor reci, ai coșmaruri noaptea și te chinuie o idee pe care nu știi cum să o ,,arunci” în scris.
Ai și uitat că ești ,,scriitor cu acte în regulă”, căutat mai mult sau mai puțin, căci te chinuie că nu ai bani pentru autobuz… și, ah da, ideea. Ideea aceea nenorocită care nu te lasă să dormi!
Chiar am fost la Bookfest sau am visat?
“Aștepți. Marea idee. Marele personaj. Uneori, cauți atât de mult cuvintele, scenariile, imaginile, povestea în ansamblul ei, încât te doare stomacul, ți se umflă venele gâtului și pari un psihopat.” – Ehh, astea cam trebuie sa dispara si o sa dispara odata cu profesionalizarea si “racirea” scriiturii (inspiratia, muza si pauzele creative nu au ce cauta la masa scriitorilor profesionisti), dar in rest… placut voiaj.
Depinde despre ce profesionalizare vorbesti, Krossfire. Daca te referi la copy writing, da, asa este, inspiratia, muza si pauzele creative sunt contraproductive. 🙂
Daca vorbim insa despre “literatura frumoasa”, genuina, Simona este dovada vie ca genul acesta de scriere, nu poate exista fara fiorul inspiratiei, ispita muzei si cosmarul pauzelor creative…
In 2017, cam toata literatura si scriitura implica extrem de multa munca si foarte putina “inspiratie” (si aia e tot parte din procesul clasic creativ). A vazut-o si King, au vazut-o si altii. Nu ca n-ai putea scrie la inspiratie, dar parca e mai bine sa poti controla procesul asta, chit ca nu vei putea niciodata sa scrii “bine” zile la rand (pentru ca nu asa functioneaza creierul, dar na… intram in lumi epistemologice :)) ).
Din pacate, lumea moderna nu-ti prea mai permite sa supravietuiesti ca autor prin pura inspiratie, mai ales ca nu mai este un proces atat de enigmatic.
P.S: Mi-a placut curgerea textului, ma legasem numai de ideea de inspiratie pe care majoritatea autorilor de succes incearca sa o evite, daca nu pica in plasa scrierii “la comanda” si produc munti de text pe care-i considera geniali. Cu alte cuvinte, mult mai dureroasa decat inspiratia este procesul de taiere pe care trebuie sa-l faca autorul.
Nici eu nu-s cu tine, K. Într-adevăr, exercițiul scrisului te face fluent în găsirea rezolvărilor stilistice, dar nu are aceeași influență asupra firului narativ/construcției personajelor.
Bineînțeles vorbesc despre autori non-repetitivi, care vor să ofere cititorilor experiențe noi(nu ca nișă sau stil, ci ca intrigă, puncte cheie, personaje și așa mai departe).
Dacă mă uit spre genul ”Fluturi” de la noi, sau 50 shades de la ei, îți dau dreptate. Când scrii exact în același fel și ai practic aceeași intrigă și aceleași personaje, variind doar decorul și numele, exercițiul funcționează la fel ca la o muncă fizică, te face mai bun peste tot.
Dacă vrei să scoți ceva nou, la nivel de personaj, de acțiune, de idee, astea nu vin automat doar pentru că scrii ca un profesionist(și știi că avem aceeași optică despre ce înseamnă asta – te pui și scrii și nu te mârâi liric că azi n-a bătut muza la ușă).
Indiferent cum rezolvi momentul în care cauți ceva și nu-ți vine: torni oricum 10 pagini în ziua aia și, când revii peste ele, schimbi toată scena dacă nu e destul de bună și între timp te-ai gândit la altceva, ca maestrul King – sau nu torni o literă dar stai cu mâna pe taste până îți vine, ore în șir, ca mine(părea oricum logic ca după King discuția să ajungă la mine, nu? :)) ), tot nu curg ideile în fux continuu.
Cred că e valabil pentru copywriting, eventual și pentru proza scurtă unde ideea de la care pornești e tot ce trebuie, dar nu e valabil pentru formatele medii-mari.
Probabil o să-mi dai dreptate când o să dedici destul de mult timp scrisului de roman pentru a pune pe hârtie tot ce-ai adunat în cap până acum și să-apoi să scrii pe idee nouă. Hai, că abia aștept să citesc o cărțoaie proaspătă, scrisă cu tot ce ai acum în stilou (n-am ajuns la Bookfest că voiam să-l iau pe Ronț, e destul de mare fiică-mea pentru ele, dar la următoarea comandă de carte le pun în coș – și-ți bag și review direct de la copil, necruțător).
PS.Simona, bine ai venit. E greu în cea mai mică piață de carte din Europa, dar, dacă ne uităm un pic în dreapta stânga, vedem că sunt vreo 30 de autori care vând și aici, deci nu e imposibil. Că pe ăia îi știe toată lumea și de aia îi cumpără ne oferă rezolvarea problemei nu ne sperie 🙂
Krossfire, acum îmi dau seama că textul meu are o hibă, deoarece acel ,,aștepți” pare să spună că lenevești, lucru deloc adevărat, căci scrii oricum, oricând, cuvântul mergând odată cu sângele prin vene. Cu toate acestea, trecând de norma zilnică, pe care ți-o stabilești sau curge firesc, aștepți acel ceva, simțit în inimă, în minte care, în opinia ta, îți desăvârșește scriitura, ori dacă nu, îi dă o anumită unduire. Uite, de exemplu, deși ne îndepărtăm un pic de scris și scriitori, într-un interviu, grandioasa Pina Bausch a afirmat că încă nu a găsit ceea ce căuta. Lucrul acesta te miră pentru că ea a oferit lumii lucruri irepetabile. Poate că este firesc, atunci când creezi, să te macine aceea idee, ca un bec aprins, ori o ,,nestemată” din vârful turnului, spre care te îndrepți, ori doar tinzi. Până să termin Teatru în stomac, am mai scris alte două cărți. Mi-am golit mintea de balast, căutând în adâncul minții mele ,,ideea”. Firește, fiece om care scrie are ,,bucătăria” lui, iar eu, care sunt un hibrid, căci am terminat facultatea de Comunicare, iar acum fac publicitate, sunt mereu prinsă între două pietre de moară, pe de o parte, există rețetarele unui copywriter, iar, pe de altă parte, ,,mușcă” dorința de fior… pe care doar în scriitura în care mă pot transforma în pictor, sculptor, violonist (metaforic) o împlinesc. Mulțumesc pentru feedback. Să ai o zi edenică! 🙂
@ Mulțumesc mult, Hary! 🙂
@Vlad, bine te-am găsit!
Ai dreptate! Există șanse și pe piața românească, iar atitudinea Editurii Datagroup este benefică. Încurajând suflul nou, original, încă neatins de comercial, se poate ajunge la ivirea unor noi nume pe scena scriiturii.
Mulțumesc întreg! 🙂
Foarte fain articolul, Simona!
…Si bun venit pe Reactii! 😉
Mulțumesc întreg pentru apreciere, Punct și bine te-am găsit! 🙂
“căci scrii oricum, oricând,” – Aia era! Statul degeaba ma speria, la nivel de sfat. E clar ca nu poti da zilnic aur lichid, dar daca stai dupa “inspiratie”, fie o sa fii urmatorul Salinger (adica o sa scrii o carte buna, dupa cateva incercari, si apoi n-o sa mai scrii nimic vreo 30 de ani :))
Altfel, Vlad, am pus eu in cos “Tati” (cu reticenta in prima faza, dupa cum ti-ar fi putut spune Dani, dar cu ceva mai mult curaj dupa ce am citit primele 4-5 fragmente).
Cartulii am mai scris pentru altii si nu mi s-au parut proaste, dar cum nici n-a trebuit sa mi le asum (ghost writing pentru companii cu care am lucrat), nici nu am incercat sa depasesc vreo bariera sau sa imi depasesc vreo bariera. Am preferat sa ma antrenez in afara maratonului pentru ca, din pacate, premiul din Romania e prea putin atragator pentru eforturi mari (de-aici si insistenta spamarii concursurilor de-afara) 🙂
Măi, dacă eram la stand te sfătuiam împotriva lui Tati – e scrisă strict pentru nișa feminină, eventual mame tinere; niciun bărbat nu vrea să citească atâta sirop venit dinspre alt mascul, zău.
Lasă, coane, că nu-i nevoie să semnezi exclusivitate cu România :).
Vlad, la nevasta-mea ii place mult Tati, si nu mai e mama chiar asa de tanara. Iar pentru mine Tati a fost o revelatie, acum imi vine foarte greu sa ma mai contrazic cu tine in online pe diverse tematici. :)))
Hary, mama tânără e cea care încă nu e bunică :))). Lasă Tati și citește începutul de la Unicorn că mă interesează feedbackul pe bucata aia.
Nu-mi fac probleme cu contrazisul, îți revii tu repede :)))))))
Vlad,
“mama tânără e cea care încă nu e bunică”.
Deja imi inchipui o mama tanara asa pe la 65 de ani, care inca nu e bunica, pentru ca fiul ei de 40 de ani, traieste inca cu ea. :))