A trecut o lună de când am văzut ultima dată soarele. Bucureştiul a devenit o criptă cu acoperiş de plumb. Mă bucur doar atunci când lapoviţa viscolită se transformă într-o mocănească măruntă şi câinească.

Picuri tăioşi, miliarde, se sparg în asfalt la fiecare secundă. Parcă sunt picături chinezeşti, miliarde, şi nu ratez vreuna. O simt pe fiecare în parte împungându-mi creştetul şi pătrunzându-mă.

Pe lângă mine, aceiaşi oameni. La fel de strâmbi-drepţi, veseli-jalnici, curat-murdari, albi-negri, pe fundalul veşnic gri. M-aş fi aşteptat ca după o lună de crepuscul târziu, beznă şi răsărituri furate, să îi văd mai ofiliţi.

De unde? Îmi dau seama că soarele este un moft, ne descurcăm la fel şi fără. Sunt singura frunză tremurândă-n vânt, cu dor de stele şi clorofilă-n vene. Aştept să-şi mai tragă ploaia suflul şi plec să cumpăr un ghiveci mai mare. Simt nevoia să mă cuibăresc lângă fratele meu ficus.