Scriu monstruos de bine, textele mele sunt statui literare, ode ale cuvântului. Marea majoritate a autorilor cred asta și marea majoritate a autorilor se înșală cumplit.

De fapt, cei mai mulți scriu ca-n generală, frazele lor sunt fix la același nivel cu al compunerilor pe care le găsești la elevii de clasa a șasea, iar asta înseamnă că scriu prost. De ce? Luați orice formă de meserie/artă și vedeți care e nivelul omului imediat după ce a învățat cum să folosească uneltele. Slab, ăsta e. Ei, când tu la 20-30-60 de ani scrii la fel ca unul care abia a învățat să folosească scrisul…

Ăștia sunt autorii mai interesați de eticheta de autor, de un eventual statut social mai cu moț, de speranța unor vânzări colosale, decât de scrisul în sine. Cărțile lor arată că au scris puțin și că au citit puțin, lucruri care îți dau o frază proastă și-ți iau abilitatea de a vedea că e proastă.

În extrema cealaltă se plasează autorii care se feresc atât de tare de greșeala primilor, încât sparg obsesiv exprimarea cu cuvinte pretențioase indiferent dacă se potrivesc sau nu. Ca nu cumva să te ia cineva drept unu de consumă vin de colecție cu cola, când bei cu amicii un vin adus la sticlă de plastic de la bunicu îl bagi în decantor, scoți paharele de cristal cu picior lung, dai dopul la mirosit și te porți de parcă ai fi la o degustare oficiala din inima unei podgorii franțuzești.

Ana are mere – rușinos. Ana posedă fructul discordei – artă. La noi sunt loviți de boala asta în general cei cu formație academică și cei cu vocabular foarte slab. Primii ca să-și confirme elevația față de plebe, ultimii ca s-o inventeze.

Un exemplu bun este Cărtărescu. Dacă-i citești textele mai vechi, eventual povestirile scurte cu care mi-a devenit mie cunoscut, o să vezi că textul curge curat, totul e la locul lui și nu se chinuie. Cu trecerea timpului, odată devenit titan, scrisul care l-a făcut cunoscut și consumat de public i-a devenit neîncăpător. Au apărut frazele stufoase, sforăitoare, pline de scremut pretențios – el își permite să facă asta, are deja un nume. Aș pune pariu că maxim 1 din 10 oameni care au cumpărat Solenoidul l-au citit pe tot, fără să sară pagini, lucru vizibil din review-urile atât de generaliste c-ar putea fi despre manualul de filosofie. Dacă tu, ca autor proaspăt, iei modelul ăsta ca rețetă pentru succes, o să te citească familia până la verii de gradul II și-atât.

Dacă tot veni vorba, alt exemplu perfect e orice recenzie culturală. Cu cât are formulări mai încurcate, mai lipsite de sens și care se pot lipi la orice titlu, cu atât criticul se vede mai valoros.

Ăsta e primul răspuns la întrebarea ce frământă toată generația literară actuală de la noi: de ce nu se trăiește din scris? Pentru că scrieți prost și când faci ceva prost e greu să trăiești din asta.