Interstellar, un film atipic

interstelarAm văzut Interstellar în urmă cu două săptămâni, însă nu am reuşit să găsesc cuvinte potrivite unei descrieri. Nici acum nu sunt în posesia lor, dar am renunţat să le mai caut. Pentru mine, filmul respectiv reprezintă o anomalie cinematografică. Este genul peliculei reuşite, pe care o apreciezi cu lacrimi, dar la care nu ai vrea să te mai uiţi vreodată.

Interstellar nu impresionează prin efecte vizuale. Scenele SF par realizate cu tehnologia anilor ’60 – epoca Star Trek. Nu are un joc actoricesc remarcabil, şi nu pot spune că am depistat scene memorabile. Scene pe care ai vrea să le revezi pentru spectaculozitate şi emoţie (din categoria Gladiator, să zicem).

Ba din contră. Luate separat, scenele sunt anoste. Dar puse împreună, alcătuiesc un maraton al suspansului şi al dramei. Maraton de aproape trei ore, la finalul căruia te recunoşti epuizat psihic şi emoţional.

Totul ţine de poveste, de scenariu. Filmul ăsta ignoră complet generaţia efectelor high-tech din care face parte şi care s-ar fi pretat unui SF despre călătorii cosmice. La fel de bine aş fi putut să citesc povestea, fără ajutorul sălii de cinema. Senzaţiile ar fi fost aceleaşi. O carte pe care o devorezi pe nerăsuflate, cu sufletul la gură. Dar care te-ar deprima teribil la o a doua citire.

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş

2 Comments

Leave a Comment.