Ateii și bisericoșii

Probabil ați aflat despre psihopatul care a mers la Mănăstirea Şinca Veche, a comunicat cu îngerii, apoi și-a măcelărit familia cu un cuțit. Nu este primul caz, nu văd vreo legătură cu fanatismul religios.
Ateii care pun atrocitatea în contul bisericii au tot atâta dreptate cât aveau bisericoșii după tragedia din Colectiv (rock, cântece sataniste, le-a dat dracul foc).

Întotdeauna va exista un conflict ideologic între atei și bisericoși; fiecare tabără va ataca murdar, iar logica nu are loc în gâlcevirea milenară. Nu sunt atras nici de ateism, nici de habotnicie, ambele mi se par extremități greu de digerat. Dacă aș fi în situația să le arbitrez meciul, primul cartonaș roșu l-aș arăta bisericoșilor. Arbitru corect, imparțial: Roșu!

În România anului 2018, bisericoșii au ajuns niște meta-cetățeni. Se consideră superiori, doar pentru că pupă icoane și îmbogățesc niște bărboși corupți (corupți de putere, corupți de înavuțire, anchetați de DNA). Pupă și plătesc, pupă și plătesc, sunt mândri pentru că pupă și plătesc. Până la urmă, problema lor…

Nu îi încurajez pentru că nu îi înțeleg. Dar banii și buzele lor – să și le bage unde doresc! Din punctul meu de vedere, libertate totală. La fel gândesc și ateii. Ați văzut vreun protest organizat de atei împotriva bisericii, împotriva icoanelor, împotriva moaștelor? Ați văzut vreo gloată de atei nevrozați intrând peste slujba de duminică?

Doar că libertatea asta nu-i reciprocă. Banii și buzele lor, problema lor. Dar penisul și anusul meu devin bun comun, în legea bisericoșilor. La fel și vaginul, la fel și preferințele cinematografice! Să se interzică avortul, să se interzică homosexualitatea, să se interzică filmele “păcătoase”! Pe scurt, să se interzică tot ce se abate de la legea bisericoșilor.

N-am văzut atei intrând peste slujba de duminică. Dar am văzut, în repetate rânduri, bisericoși intrând peste festivaluri de film, la Muzeul Satului. Nouă nu ne place sexul în fund. Să se interzică! Nouă nu ne place muzica heavy metal, nouă nu ne plac femeile care avortează. Și nici filmele despre aceste subiecte. Ați ghicit: Să se interzică!

Nu mică mi-a fost mirarea, luna trecută, după ce filmul regizat de Adina Pintilie a câștigat Ursul de Aur. Mă așteptam la gălețile de mizerii aruncate de tabăra bisericoșilor, dar nu înțelegeam cum toată pleava habotniciei neaoșe a vizionat filmul, și eu nu-l găsesc pe niciunde. “Na, le-o fi tras Daniel în biserici internet mai bun. Prin fibră divină, tri-optică: al treilea ochi în frunte, receptor pentru toate tainele universului.”

Uite că nu. Pleiada înjurăturilor care au murdărit (și mai mult) internetul românesc pornea de la un trailer. Un trailer de două minute, în care apar doi homosexuali – de atât au avut nevoie bisericoșii pentru zvârlirea Adinei Pintilie în flăcările damnațiunii eterne.

Anul acesta ni se pregătește referendumul pentru Familia tradițională. România, membru UE, anul 2018 (al Centenarului!), marea problemă națională este sexul anal! Între doi sau mai mulți bărbați, bineînțeles. Bisericoșii nu au neapărat o problemă cu litera Bibliei ci cu tot ce li se pare scârbos. Sau stânjenitor. Ce ție nu-ți place să se interzică.
Să fie referendum! Să facem unul și pentru Filmul tradițional. Și pentru Cartea tradițională. Și pentru Muzica tradițională.

Din aceste motive, aș scoate cartonașul roșu. Nu am o problemă cu bisericoșii și cu alegerile lor, atât timp cât îmi respectă alegerile mele. Iar asta nu se va întâmpla niciodată. Pentru că, indiferent de religie, există un singur adevăr, o singură cale. Religia înseamnă dictatură. Dați-mi exemplu de un stat religios care respectă drepturile și libertățile omului.

Religia este periculoasă atunci când guvernează un stat. Bisericoșii vin din toate păturile sociale, indiferent de educație și nivel de trai. Sunt suficient de mulți și de capabili pentru a ajunge la conducere, pentru a înlătura laicul. S-a mai întâmplat. La cei mai ghinioniști dintre pământeni, încă se întâmplă.

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş

10 Comments

  1. 1.Legat de habotnici și atei, aș spune că în ambele părți vorbim despre o mulțime mânată de frică și despre câteva vârfuri care au atins iluminarea. Problema e că nici oamenii pentru care o ideologie religioasă a adus pacea și nici ateii adevărați (ăia care nu vor să mai demonstreze nimic, pentru că literalmente nu au ce) nu vor intra în genul ăsta de dezbateri. Ei au ajuns la propriile adevăruri și adevărul nu se dezbate. Ei sunt vârfurile.

    2. Sunt multe probleme în comportamentul religios organizat, indiferent de ideologie (deși unele sunt clar mai periculoase). La fel ca și naționalismul și conceptul de „națiune”, cel de „religie” și de „drept credincios” (culmea, fără legătură cu adevărata credință) sunt făcute din start să exploateze niște frici și nevoi psihologice. Credința poate fi un lucru foarte frumos, însă religia e un drum cu sens unic.

    3. Asta cu interzisul nu apare numai la grupurile religioase, dar pornește din aceeași problemă: frica. Dacă am avea atâția psihologi pe cât avem duhnovici și preoți, am fi o națiune agnostică, cel puțin. Ca idee, creierele noastre sunt foarte susceptibile la trăirea religioasă. În New Scientist era un articol frumos (acum nu mai e accesibil gratuit) numit „The God-Shaped Hole in Your Brain” unde se discuta despre cauzele antropologice ale apariției și existenței religiei.

    4. Ateismul, față de agnosticism și ignosticism, necesită un efort, apropo și de ce spuneam la punctul trei. Un efort de a te echilibra în fața fricii și in fața vieții, de a înțelege unele lucruri. O spun din perspectiva unui care încearcă să rămână aproape de perspectiva asta pentru că știința, experiența personală directă și „intuiția” îi spun că are dreptate. E genul de perspectivă care te face să ai mai mult respect pentru ceilalți și pentru viață (tocmai pentru că ești 100% sigur că ai numai una), nu mai puțin. În mod bizar, cam la fel se întâmplă și cu oamenii foarte spirituali: armonizarea rațiunii cu intuiția și credința necesită un efort continuu de reinventare! Deci, multă toleranță și efort. Altfel, agnosticismul necesită un efort mai mic (pentru că agnosticul își rezervă o urmă de îndoială, deși are propriul adevăr, spiritual sau nu), dar cine spune că viața trebuie să fie un efort?

    5. Zici ceva despre teocrație în final. În istorie au existat destule exemple (și avem câteva și acum), niciunul democrat și mai toate sortite pieirii. Unele au fost califate, altele state Papale sau cruciate. Teocrația pleacă de la un concept mai prost chiar și decât cel de monarhie: oamenii sunt inerent răi și au nevoie de „morală” (creștină sau islamică) pentru a-i tine sub control. Problema e că dacă există oameni care au nevoie de o repetare a poruncilor (sau a codului lui Hammurabi, că de-acolo a pornit totul) pentru a funcționa normal, o întrebare mai bună este de ce sunt lăsați oamenii ăia să se propage? Orice societate are nevoie de legi, dar un om poate funcționa și fără furt, crimă sau adulter (și nu, nu trebuie să-i spună o tăbliță treaba asta).

    Altfel, credința e în regulă, cât timp te face un om mai bun. Dacă religia și Biserica Ortodoxă în particular vor să mai aibă vreun rol într-o societate civilizată, ar trebui să pună mâna pe altruism, calitate și… ei bine, pe carte. N-are Vaticanul degeaba departament de astronomie!

    P.S: Poate că nu pare că Biserica o să aibă vreun final în viitorul apropiat, dar până la urmă, Stephen Hawking avea dreptate: indiferent de ce alegi să crezi, știința va câștiga pentru simplul motiv că funcționează!

    Reply
  2. Krossfire, cu riscul sa repet in mare parte ce ai zis tu mai sus, voi incerca sa completez si sa nuantez o parte din comentariul tau:

    Omul, la fel ca oricare organism viu, trebuie sa se raporteze (sa traiasca) si sa se adapteze, la o lume schimbatoare. Mintea noastra nu poate percepe mediul inconjurator asa cum este el (in sine) ci doar interpretandu-l.
    Intro lume in care sistemele de referinta sunt tot atat de multe si diverse, cate forme de viata diferite exista, nu poate exista un Adevar absolut (ontologic), oricare ar fi el.

    Existenta sau inexistenta unui Dumnezeu creator, sunt confesiuni, adevaruri date, idealuri, ambele neprobabile, nedovedibile si neexperimentabile de catre niciun organism viu.

    Varfurile de care vorbesti, adica acei atei si habotnici iluminati, si-au asumat cu intreaga lor fiinta, o credinta de tip confesionala.
    Este foarte greu sa ne asumam adevaruri nechestionabile, pentru ca sunt impotriva naturii umane.
    Este nevoie de un efort considerabil, in termeni de detasare de lumesc, educatie specifica sustinuta, multa disciplina si devotament, pentru a depasi natura noastra agnostica.

    De aceea reusesc atat de putini oameni sa atinga iluminarea, adica acea stare de cunoastere si intelegere superioara, care face sa dispara nesiguranta, frica si suferinta.

    Reply
    • Intr-adevar, de acord, cu sigura diferenta ca natura noastra nu cred ca e agnostica, ci una “credincioasa”, tocmai pentru ca suntem mici.

      Asa cum bunul crestin se uita in sus si prefera sa fie mic fata de Dumnezeu, ateul e mic fara de Univers, de hazard.

      Mai periculosi sunt aia care decid sa fie ei Dumnezei, eventual si pentru altii, indiferent de coloratura propriei credinte.

    • Krossfire,
      Natura noastra, este sa ne adaptam mediului inconjurator. Suntem in varful lantului trofic, pentru ca stim sa ne adaptam la un mediu schimbator, adica la realitati variabile. Procesele evolutive se bazeaza pe acest gen de flexibilitate si adaptibilitate.

      Abia prin educatie omul devine credincios sau ateu. Ca fire suntem mai degraba sceptici sau optimisti.

      Agnosticismul nu exclude existenta sau inexistenta unui Dumnezeu. El spune doar ca omul nu poate stii Adevarul absolut, pentru ca e prea mic.
      Fara o educatie religioasa sau ateista, care-i ofera un sistem de referinta stabil si functional, omul este din fire agnostic (ca stare mentala, nu ca adept al agnosticismului filozofic).

      Interesant mi se pare insa faptul ca nu fiecare om, poate avea trairi religioase, asa cum nu fiecare individ poate percepe lumea abstract, ca manifestare a materiei.
      Omul pare sa aiba o predispozitie genetica (vezi gena lui Dumnezeu), pentru modul in care interpreteaza lumea inconjuratoare. Asa cum exista modul optimist si pesimist de interpretare a realitatii, se pare ca exista si modul religios sau ateu de perceptie.

    • Ahh, am inteles de unde discutia! Nu spuneam ca omul din nastere ar imbratisa vreo ideologie religioasa, ci doar ca, avand deja o structura mentala formata pentru asta, va fi mai mult decat predispus sa o faca. Ateismul e un efort, cum spuneam si mai sus, nu o stare spre care tinzi in lipsa dogmei (intr-adevar, acolo putem vorbi cel mult de agnosticism).

      Teste s-au facut: copilul care nu aude de Doamne Doamne nu are niciun fel de inclinatie spre religiile abrahamice. Pe de alta parte, acelasi copil va adopta o dogma care-i va tine locul – ca e o forma de disciplina orientala, ca e “scientismul” (increderea obsesiva in stiinta si aplicarea stiintei in situatii care n-au nicio treaba cu ea – dezbateri despre etica, de exemplu) sau vreo forma de filosofie.

      Locul mental pentru “dogma” e acolo:
      https://www.sciencedaily.com/releases/2011/07/110714103828.htm

      Viata de Dupa? Natura nu are nevoie de asa ceva si lipsa oricarei forme de dovezi ar putea spune ca oamenii au renuntat la asta. Din pacate (sau din fericire?) oamenii inca au nevoie de asta, au nevoie de speranta dupa ce s-a terminat speranta. Nu ai idee de cate ori au sarit cunoscuti in sus, stiind (macar in mare) prin cea am trecut, cand au aflat ca nu doar ca sunt convins ca nu mai e nimic dupa, ci ca am si simtit ca nu mai e nimic dupa (si eu, si alti internati). Unii au incercat chiar sa-mi explice cum de fapt am fost pe “lumea ailalata” si nu m-am prins!

      Conversatiile de genul ala nu vor mai exista cand oamenii vor desprinde complet credinta personala de dogma.

      P.S: Apropo de ce zicea Dani mai sus, cred ca va fi intotdeauna imposibil pentru credinciosul habotnic, nascut intr-o comunitate religioasa si ateul/agnosticul format asa sa se inteleaga. Practic, pentru credinciosul habotnic, ateul va fi mereu unul care l-a “alungat pe Dumnezeu”, iar pentru celalalt, habotnicul va fi mereu “omul slab”. Niciunul nu-si va da seama ca sunt doi oameni care urla unul la altul nu de la etaje diferite, ci din tari diferite.

    • Krossfire,
      “Nu spuneam ca omul din nastere ar imbratisa vreo ideologie religioasa, ci doar ca, avand deja o structura mentala formata pentru asta, va fi mai mult decat predispus sa o faca. Ateismul e un efort, cum spuneam si mai sus, nu o stare spre care tinzi in lipsa dogmei (intr-adevar, acolo putem vorbi cel mult de agnosticism).”

      Deacord ca iti trebuie o structura mentala preformata pentru credinta religioasa. In egala masura insa, exista oameni care au o “structura mentala preformata” pentru ateism.
      La fel ca in cazul ateismului asumat, si credinta religioasa necesita un efort mental serios, in momentul in care vrei sa-ti pui in practica credinta. Credinta religioasa, se afla in contratictie cu experientele de zi cu zi, din lumea reala, la care omul se raporteaza.
      Indiferent despre ce religie este vorba, daca vrei sa o practici cu succes, trebuie sa-ti schimbi cadrul de referinta, adica sa te detasezi de experientele “lumesti” si sa te concentrezi pe lumea ideala, folosindu-te de metodele specifice pentru stimularea trairilor religioase (rugaciunea este o astfel de metoda, dar nu singura).

      Stiu oameni, printre care si eu, care au primit din copilarie o educatie religioasa, pe care au dezvoltato si cultivato, in cautarea sensului vietii, pe tot parcursul adolescentei si tineretii lor. Acesti oameni de care vorbesc, cu o educatie religioasa solida, nu sunt insa in stare sa experimenteze trairi religioase. Ei pot intelege ce inseamna credinta in Dumnezeu, la un nivel chiar foarte ridicat dpdv intelectual, dar nu pot asimila credinta lor in plan emotional.
      Fara capacitatea de a trai si asimila emotional credinta religioasa (structura mentala preformata), nu ai cum sa devii un credincios practicant.

      Asa cum tu ai simtit ca nu mai este nimic dincolo de viata, asa exista oameni care simt cu toata fiinta lor, prezenta lui Cristos, in situatii limita.
      De ce ar fi sentimentul tau/al nostru mai autentic, mai adevarat decat cel al unui credincios? Doar pentru ca eu nu-l simt pe Dumnezeu, nu inseamna ca nu exista, sau?

      Eu imi pot permite o asemenea intrebare, ma indoiesc insa ca un ateu sau un credincios practicant, isi poate pune astfel problema. 🙂

    • Complet de acord. Nici eu nu mi-am pus problema autenticitatii sentimentului, fie el religios sau ateu. Daca e sa ramanem in sfera personalului, eu am “cazut” cu multi ani in urma si am venit dintr-o zona a religiei traite sincer, neimpuse in familie si nedogmatizate.

      Ea a fost cumva inlocuita de varianta rationala, ca apoi sa dispara treptat din moment ce am constatat ca viata nu ii permitea sa fie utila (in cazul meu).

      Sunt impacat cu deciziile mele de-acum, dar clar nu le-as putea spune altora: fa ca mine!

    • Se apropie sfarsitul lunii, mafrend. Daca si Papa e blasfemic, inseamna ca este ultimul profet inainte de Marele Reset biblic!

    • Tot delira Nostradamus la un moment dat pe tema asta :))

      Cica de fapt omul ar fi spus altceva, dar jurnalistul l-a scos din context. Acum e un mic scandal pe tema.

Leave a Comment.