Cât de drăguţe sunt activităţile de cuplu? Cele mai! Peste tot numai perechi de porumbei drăgăstoşi, chicoteli, gingăşii şoptite pe sub zulufii tâmplei, şi ventuze neobosite: mua, mua, mua, muaaa! Salivă, iubire, salivă.

În această trainică fortăreaţă a îndrăgostelii generalizate, ridicată odată cu anotimpul călduros şi creşterea consumului de bere, există o breşă. Da, perfecţiunea este fiica utopiei; orice fortăreaţă are măcar un bolovan subred, gata să plesnească la prima trâmbiță.

Bolovanul identificat de mine se află la temelie, acolo unde zidarul ancestru ne-a aşezat nevoile primare: sex şi mâncare. Teribil momentul când avem de ales între cele două!
Şi am observat chinul alegerii pe feţele tuturor bărbaţilor puşi în următoarea ipostază:

O seară romantică, în compania femelei iubăreţe şi iubite. După o zi de muncă, în care ai supravieţuit doar cu un hotdog, cafea şi seminţe, binecuvântatul chelner îţi aduce farfuria cu cefe de porc, cârnaţ, cartof pai şi mujdei. În dreapta farfuriei se afla ea, jumătatea, comoara vieţii. Care este divă şi la regim, drept urmare şi-a comandat un capucino şi o sălăţică de lăptucă.

Nu ai apucat să guşti din suculenţa porcului asezonat cu o turmă de căţei de usturoi. Încă priveşti farfuria cu ochii înlăcrimaţi şi mulţumeşti sfinţilor pentru minunea ce-ţi va inunda papilele. Îţi plouă-n gură şi în suflet cu fericire. Furtuni de fericire, ce mai.

Furculiţa strânsă bine în pumn şi direcţionată? Check. Cuţitul pregătit să sfârtece cârnaţul gastric-orgastic? Check.
La ataaac! Doameneee, mâncare. Să fie-ntr-un ceas bun, pentru familia şi strămoşii mei, bogdaproste!

Fix când să ajungă atacul, în fatidica fracţiune de secundă când lama şi furculiţa ar trebui să răpună monstrul din farfurie, începe dezastrul. Ai pierdut contactul vizual cu ţinta. Între ochii tăi şi lumina ochilor tăi (aka ceafa de porc), s-a inserat un moţ colorat de nagâț.

Şi moţul cuvântă. Tu eşti surzit de foame şi furie, nu mai distingi cuvintele. Totul e un “Iubi, traca-traca, cip-cirip, traca-traca, iubi”

Înghiţi în sec, asculţi ciripitul şi priveşti resemnat spre clama cu inimioare argintii. E clama aia pe care ai căutat-o vreo două săptămâni pe sub paturi, şifoniere, bucăţi de gresie. Acum se leagănă ca o libelulă pe valuri, în timp ce nagâţul înfulecă.

– Ha, văd că ţi-ai găsit clama până la urmă.
– Da, iubi. Era în geantă. Şi ce-am mai căutat-o…
Şi, hap! Încă un cârnaţ.
– Auzi, iubi, dar ţie nu ţi-e foame?
– Mh, am mâncat azi un hotdog. Cred că o să gust puţin din salata ta. Văd că oricum nu te atrage.

Ce nu înţeleg femeile, şi nici nu văd rostul în a le explica, este sanctitatea mâncării. Mâncatul din aceeaşi farfurie NU este romantic! Este blasfemie, oroare, chin. Nu vreau să văd nişte unghii colorate care plimbă dumicatul prin sosul meu.

Nu vreau să am un cap de femeie înfipt în sufletul meu când mănânc. Şi nici un muşuroi de păr deasupra farfuriei, la câţiva centimetri de gura mea, care în acele momente înghite orice. Mai cere femeie un tacâm! Lasă-mă să trăiesc!

Studiind mai multe cupluri îndrăgostite, mi-am dat seama că noi, bărbaţii, vom purta veşnic blestemul farfuriei comune. Nu există rezolvare, nu există scăpare. Nu poţi găsi vreodată contraargumente de bun-simţ pentru “Hai să nu mai murdărim încă o farfurie” sau “Mmmm, ce bine arată. Ia să gust!”

Cred că ni se trage din preistorie. Purtăm blestemata genă a farfuriei comune de pe vremea când bărbatul era vânător, iar femeia se ocupa de cuib. Vânătorii îşi trăgeau fiecare prada sub bot şi se înfruptau, mârâind şi muşcând orice vietate le-ar fi intrat în spaţiul intim.

Femeia în schimb era preocupată de cuibărit. Mesteca hrana în cioc, o mărunţea şi umezea pentru pui. Iar acum, după mii şi mii de ani, au ajuns lupii să mănânce bot în cioc cu nagâții. Ciudat umor mai are şi natura asta.

Dani Corban

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş