Când am venit în Bucovina, după vreo zece ani departe de orașe mici, mi-a luat mult vreme să mă obișnuiesc cu ritmul de aici, cu ritualul vorbitului săptămâni întregi până te apuci să-ncepi treaba, cu lipsa datului din coate, a urgenței, a călcatului în picioare din capitală.

Da, mi-a luat ceva să mă obișnuiesc exact cu lucrurile care fac dintr-un orășel de munte locul liniștit, perfect pentru o copilărie frumoasă și curată, mult mai ferit de stres decât furnicarele pe unde-mi făcusem intrarea în viața de adult. După șocul inițial am început să gust din plin curgerea lentă a orașului dintre munți.

Au mai trecut însă câțiva ani de-atunci și-am început să văd, din ce în ce mai clar, o urâțenie anume, coborâtă adânc în conștiință. Cumva faptul că nu te pierzi în mulțime, că te simți știut și privit de toată lumea orașului, are un efect nociv, de înrăire a gândurilor și ascuțire a invidiei.

Când te uiți mai atent la oameni, oaza de liniște începe să semene cu un cuib de viespi, gata să-nțepe pentru orice: Continue reading