Când am venit în Bucovina, după vreo zece ani departe de orașe mici, mi-a luat mult vreme să mă obișnuiesc cu ritmul de aici, cu ritualul vorbitului săptămâni întregi până te apuci să-ncepi treaba, cu lipsa datului din coate, a urgenței, a călcatului în picioare din capitală.

Da, mi-a luat ceva să mă obișnuiesc exact cu lucrurile care fac dintr-un orășel de munte locul liniștit, perfect pentru o copilărie frumoasă și curată, mult mai ferit de stres decât furnicarele pe unde-mi făcusem intrarea în viața de adult. După șocul inițial am început să gust din plin curgerea lentă a orașului dintre munți.

Au mai trecut însă câțiva ani de-atunci și-am început să văd, din ce în ce mai clar, o urâțenie anume, coborâtă adânc în conștiință. Cumva faptul că nu te pierzi în mulțime, că te simți știut și privit de toată lumea orașului, are un efect nociv, de înrăire a gândurilor și ascuțire a invidiei.

Când te uiți mai atent la oameni, oaza de liniște începe să semene cu un cuib de viespi, gata să-nțepe pentru orice:

• i-ai zis unui prieten că are și el o parte din vină, încercând să-l ajuți pe viitor în timp ce ceilalți îl compătimeau pe față și pe verso îl făceau de nimic? gata, l-ai pierdut.
• i-ai bătut obrazul unui amic pe o chestie absolut normală? nici nu te mai salută, te urăște de zici că i-ai împușcat pisica favorită
• a călcat strâmb x-uleasca? ești certat și tu, prin alianță, de parcă trebuia să-i ții inventarul la fustă doar pentru că vă știți

Așa, prin chestii care ți se întâmplă ție, începi să vezi codul de conduită obligatorie al orașului mic:

• de rău nu spui niciodată în față, e acceptat doar pe la spate – se cheamă politețe și prietenie de oraș mic
• dacă ți se cere furibund părerea despre unde-i dreptatea într-un conflict nu te apuci să analizezi cumva obiectiv, dreptatea e a prietenului, celălalt e un jegos ordinar. Nu, nu contează că dacă erai tu în locul jegosului gândeai și acționai fix la fel, să nu Doamne ferește să-i zici asta nervosului – se cheamă prietenie de oraș mic și așa ajungi să vezi păreri absurde confirmate de grupuri întregi.
• să spui public o chestie reală dar care șifonează imaginea cuiva e cea mai gravă încălcare a codului – vinovat nu e ăla responsabil de chestia reală ci tu pentru că ai făcut-o publică, ție trebuie să-ți fie rușine că l-ai făcut de râs nu lui că se comportă așa.
• ce fac rudele/prietenii ține și de tine, că doar sângele apă nu se face…

Ei, odată ce știi codul ăsta ți-e mai ușor să vezi lucrurile așa cum sunt și să înțelegi cotidianul orășelului, de exemplu în campanie electorală.

”nu mai am cu cine juca biliard, e campanie” – îmi zice un prieten apolitic, făcându-mă să înțeleg că ceilalți s-ar bate cu tacurile dacă s-ar aduna pe lângă masă.

”să nu înnebunim cu toții” – predică preotul la Slujba de Înviere (splendidă diferența față de catedrală, unde se face politică pe față), îndemnând oamenii să-și mai astâmpere ura și să nu uite că momentul e trecător și după aia tot acolo se găsesc și trăiesc, unii lângă alții.

Nu poți să spui despre ceva făcut bine de primărie că sar imediat trei guri din opoziție care te acuză că te-ai dat cu ăia, mișelule. Nu poți să spui ceva ce te deranjează sau lipsește urbei, că sare puterea să-ți spun cum sigur te-ai băgat în partidul celorlalți.

Dintr-o parte în alta vezi ură, vezi acuze lipsite de orice logică, vezi prostii aberante și, cel mai trist, vezi poduri rupte.

Că dacă s-ar porcăi numai de ochii lumii (așa cum fac ăștia de la vârful piramidei politice) nu ar fi cine știe ce problemă – în orașul mic însă, mediul pe care vi l-am explicat mai sus, nu permite o delimitare între circul electoral și ce simte omul.

De asta, după ce se termină panarama, ura rămâne și podurile care s-au dărâmat între oameni stau la pământ – înseamnă că ceilalți, ăia de nu câștigă (indiferent care) nu vor pune mâna să ajute ci dimpotrivă, vor băga bețe în roate pe oriunde pot.

Și e păcat. E păcat pentru că un oraș mic e mult mai ușor de ridicat și mult mai ușor de schimbat în bine de infinit mai puțini oameni decât un oraș mare. Asta nu se întâmplă, aici și mai peste tot în țară, din cauza oamenilor pe care lupa orașului îi micșorează în loc să-i mărească.

Despre asta vorbim până la urmă, despre oameni care în loc să se bucure de oaza asta de liniște și frumusețe, în loc să devină mai relaxați, mai deschiși la discuție, la critică, la punctul de vedere al celuilalt, se lasă otrăviți de micimea orașului și devin la rândul lor mici.

Trist.