Astăzi a fost placiditate pe cerul Moldovei. O înecăciune persistentă de amar plumbuit; de parcă gospodarul văzduhurilor şi-a întins la zvântat cenuşa îmbibată de ploaie.
Câţiva stropi mărunţi, adieri timide, de provenienţă tăinuită: atât de anemice încât nu ştiai dac-au slobozit din cenuşa cerului ori dintre aripile unui cocoş.
Sunt deja două zile de când caut echilibrul spiritului între dealurile Moldovei. E linişte. Răcoare şi simţământ împământenit de “hai în culcuş”. Plăcintele, vinul şi paturile unse cu dragoste de tihnă îţi giugiulesc mintea şi-ţi înfrăgezesc trupul din călcâi în creştet, via noadă.
Aici, la porţile Edenului, au trecut două zile. În teluricul mânjit s-au rulat probabil câteva generaţii, religii, epoci. Tocmai am primit acestă poză din partea unui muritor damnat.
