“Vedem in jur ceea ce rezoneaza in noi. Nu as putea vedea rautate in jur, daca intr-o anumita masura nu ar fi si in mine”.
Initial am vrut sa-i raspund lui Ciprian, care a comentat la articolul lui Vlad cu sfinti, dar in final raspunsul meu a ajuns sa fie atat de offtopic, încât m-am decis sa scriu un articol separat..:))
Percepem “raul” din jur, pentru ca avem reprezentarea lui ca si model (valoare), in mintea noastra. In acelasi mod vedem si obiectele din jurul nostru, scaunul de exemplu.
Scaunul il putem percepe (ca scaun), doar daca mintea noastra a invatat semnificatia (sensul) obiectului, adica daca si-a insusit modelul de reprezentare.
Daca cresti intro lume in care nu exista scaune si nici nu ai vazut sau auzit vreodata de existenta lor, si te muti apoi in alta lume in care ele exista, nu le vei putea percepe (ca scaune), pentru ca iti lipseste modelul de reprezentare al scaunului. In loc de scaun vei interpreta ceva asemanator cu un alt obiect cunoscut din lumea ta. Interpretarea obiectului nou va depinde foarte mult de experienta si educatia ta (knowledge dobandit). Daca esti un razboinic vei spune ca scaunele sunt arme de lupta exotice, daca esti un saman poate vei interpreta ca sunt unelte misterioase de exorcizare. Pentru ca mintea ta va interpreta obiectul nou folosind modele de reprezentare cunoscute, mai precis cele care-i sunt mai la “indemana”, adica mai uzuale si accesibile.
Cam acelasi lucru se intampla si daca te-ai nascut, ai crescut si inca mai traiesti intr-o lume materialist-dialectica. Pentru mintea ta, religia crestina, ca model de repezentare tematic, ca framework de gandire, nu exista. Dumnezeu si Satana sunt doar niste personaje imaginare, care apartin unei culegeri de basme arhaice, denumita generic biblia.
Asta se intampla pentru ca mintea noastra nu “intelege” in mod nativ (direct) lumea din jur, ci doar prin corespondenta prin intermediul unor modele de reprezentare a obiectelor si implicit a valorilor care sunt asociate obiectelor.
(Gabriel Vacariu ne invata ca ontologia, adica stiinta despre ceea ce exista, este o pseudostiinta, pentru ca obiectele vii si nevii, inclusiv gandurile si sentimentele noastre nu sunt de natura ontologica, ci epistemologica. In epistemologie (stiinta cunoasterii) este vorba despre ceea ce credem ca exista. Un obiect epistemologic isi dobandeste identitatea abia prin sensul pe care-l are in lumea din care face parte.
Ce inseamna acest lucru din punct de vedere filozofic?
Nimic altceva decat ca lumea-in-sine, atotcuprinzatoare, este doar o creatie a oamenilor, care au incercat sa o explice punandu-se in centrul ei (ca si unic observator al ei) raportand-o la propriile instrumente si conditii de observare.
Vacariu ne invata ca ceea ce exista sunt entitati vii si nevii situate in lumi diferite din punct de vedere epistemologic. Lumea macro este o lume epistemologic diferita de cea micro. In lumea macro de exemplu, in care se afla planetele, microparticulele nu pot exista. A exista inseamna in acest context a interactiona. Un atom nu poate interactiona cu o planeta. La fel cum un electron nu poate interactiona cu o masa.)
Mintea noastra se afla intro lume epistemologic diferita fata de organismul (creierul) nostru. Minte si creier sunt in lumi epistemologic diferite. In timp ce creierul, impreuna cu organismul nostru se afla in lumea epistemologica “macro”, care este spatio-temporala, adica ocupa un spatiu intr-un timp dat, mintea noastra impreuna cu toate gandurile si sentimentele noastre sunt o lume epistemologic diferita, care este aspatiala dar temporala.
Mintea noastra ESTE in timp ce creierul nostru EXISTA. Ceea ce ESTE, nu poate interactiona, prin urmare este indeterminat. Numai ceea ce exista interactioneaza.
Ideea este ca mintea noastra nu poate interactiona direct cu nimic, ci doar interpreta (prin corespondenta) obiectele (entitatile vii si nevii) din lumi epistemologic diferite.
Si Dumnezeu?
Daca am presupune ca Dumnezeu ar fi o lume epistemologic diferita de mintea mea, si in acelasi timp o Entitate (fiinta, o persoana), aspatiala si atemporala, atunci Dumnezeu pentru mine si pentru orice alta entitate vie sau nevie, nu poate exista (in sensul de a fi).
Singurul mod in care mintea il poate reprezenta pe Dumnezeu, este prin insusirea si asumarea modelului tematic al religiei crestine, care este fundamentat pe sentimentul de iubire. Nu vorbesc de iubirea trecatoare care corespunde unor interactiuni (determinate) ale proceselor biologice din lumea epistemologica macro in care se afla organismul nostru, ci ma refer la iubirea ca si stare, ca si status mental, care este indeterminata, care nu vine si pleaca ci ESTE Dumnezeu.
Aceasta iubire este pentru un crestin reprezentarea mentala a lui Dumnezeu, iubirea semnificand totodata speranta eliberarii mintii (fiintei, EU-ului) din lumea temporala si “repatrierii” ei intro lume epistomologic diferita, aspatiala si atemporala, care este Dumnezeu.
Daca iubirea este Dumnezeu, atunci si mintea mea este iubire.
Dar nu numai iubire. Ci si egoism, viclenie si mandrie.
Crestinii credinciosi sunt in permanenta lupta impotriva raului, reprezentat si prin ego, ispita si trufie, pe care trebuie sa le extirpe din fiinta lor, ca sa poata fi primiti inapoi, in “imparatia cerurilor”. Prin eliminarea modelelor de reprezentare ale raului, mintea se detaseaza de trup, de organism.
Pentru ca evolutia organismelor umane, care nu sunt altceva decat instrumente de observare prin corespondenta pentru minte, si implicit a evolutiei tehnologice rezultate, este lucrarea diavolului, adica a celui care si-a pus in gand sa devina Dumnezeu. Imbunatatirea conditiilor de observare si evolutia instrumentelor de observare (organismele biologice: creier + senzori, simturi + tool-uri tehnologice) ofera mintii umane, knowledge-ul pentru a putea descifra si dezlega candva, tainele creatiei lui Dumnezeu.
Satana l-a ispitit pe Adam prin intermediul Evei, asigurundu-l ca va putea cunoaste natura lui Dumnezeu, si chiar ca va putea deveni asemenea creatorului lui. Iar Dumnezeu i-a pedepsit (pe Adam si Eva), alungandu-i din paradis, limitandu-le fiinta intro lume temporala si oferandu-le niste instrumente de observare, interactionare si reproducere limitate (organisme, trupuri), intro lume spatio-temporala.
Aderand la dogmele crestine, fiinta renunta la orice alt model de reprezentare, detasandu-se mental de ele. Daca reuseste, fiinta se elibereaza din lumea temporala si prin corespondenta si de cea spatio-temporala si devine vesnica si infinita. Aceasta este cel putin oferta si promisiunea lui Dumnezeu.
Pretul pe care fiinta il plateste insa, nu este unul mic. Din pacate aceasta detasare, paralizeaza si anihileaza orice cauzalitate in gandire si sentiment. Fiinta “repatriata” in Dumenzeu este o oaie fericita, atasata si dependenta de turma si de pastor…
Drumul este lung si anevoios pentru crestin, mintea (fiinta) aflandu-i-se in permanenta lupta cu orice gand si sentiment care bruiaza calea catre Dumnezeu. Iar iubirea este se pare cea mai eficienta arma. De aceea probabil, crestinul asociaza iubirea cu Dumnezeu.
Eu nu pot fi un crestin credincios, pentru ca mintea mea nu se afla in conflict cu alte lumi, cu raul, cu organismul, ci doar in negocieri. Eu nu sunt un crestin credincios, pentru ca eu cred in evolutia mintii, a EU-ului (a fiintei constiente), prin intermediul evolutiei organismelor biologice.
Fiinta mea este viata, care se scurge intr-un echilibru firesc, catre acel nimic, care poate fi orice…
Hary cred ca orice teolog ortodox te poate contrazice doar in subtilitati, in nuante in tot ceea ce scrie mai sus, nu si pe fond. Asta pana la penultimul paragraf.
“Eu nu pot fi un crestin credincios, pentru ca mintea mea nu se afla in conflict cu alte lumi, cu raul, cu organismul, ci doar in negocieri. Eu nu sunt un crestin credincios, pentru ca eu cred in evolutia mintii, a EU-ului (a fiintei constiente), prin intermediul evolutiei organismelor biologice.”
Eu si orice crestin nu trebuie sa fim in conflict cu lumea, indiferent cum e structurata ea. Trebuie doar sa fim egali cu noi insine. Si daca la biserica marturisec crucea sau pe Hristos la fel trebuie sa o fac chiar daca iau un pranz de afaceri cu un milionar si de care depinde un mare contract si pe care l-ar putea deranja semnul crucii. Ca poate fi contra unui bine de moment, gestul meu, nu ma face musai sa fiu in contradictie cu lumea. Plus poate si acel milionar e un credincios caruia i-a fost rusine sa isi faca cruce si cand imi fac eu, am contractul castigat. Evident nu de aia imi fac cruce si evident ca 9,5 din 10 milionari nu sunt crestini practicanti.
Insa unde mi se pare ca te contrazici este cand spui in acelasi paragraf ca mintea poate evolua pe baza structurii ‘materiale’. Si mai sus spui ca mintea este si creierul exista si cumva prin asta mi se pare ca te contrazici. Daca este, este. Sigur ca ar putea evolua daca sa zicem se dovedeste ca in ultimii 200 de ani masa cerebrala a crescut, dar nu in sensul de crestere a Mintii, ci doar a ceva ce deja exista. Adica poate fac o conexiune mai rapid, sunt mai inteligent insa asta tot de creier tine si nu de minte… sau?
“Eu si orice crestin nu trebuie sa fim in conflict cu lumea, indiferent cum e structurata ea. Trebuie doar sa fim egali cu noi insine.”
Nu esti in conflict cu lumea, dar cu raul existent in ea.
Mereu atent sa-l recunosti si sa-l alungi din mintea ta, pentru ca raul (ca si model de reprezentare) bruiaza relatia ta cu Dumnezeu. Acesta este un conflict permanent si deschis. Dar nu unul impotriva raului-in-sine, care nu exista, ci cu modelul lui de reprezentare. La ortodoxi conflictul este interiorizat, pur mental.
Aceasta “exorcizare” a “raului” din fiinta, functioneaza cel mai usor prin izolare si detasare de societatea moderna si valorile ei. Biserica este un loc in care fiinta se poate detasa, iar pentru cei care isi doresc rezultate si mai bune, viata de manastire poate fi de un real folos…
Legat de contradictie. Eu am spus asa:
“…eu cred in evolutia mintii, a EU-ului (a fiintei constiente), prin intermediul evolutiei organismelor biologice.”
Contradictia vine din folosirea eronata a termenului de evolutie pentru ceva ce nu poate evolua, pentru ca nu exista ci este. Mersi de observatie.
Ca sa lamuresc ce am vrut sa spun:
Mintea este “knowledge”, adica tot ceea ce cunoastem si gandim.
Iar mintea noastra (cunostintele) corespunde proceselor cerebrale ale creierului nostru, care se afla intr-o lume epistemologic diferita de mintea noastra.
Evoluția are loc doar la organisme vii, adică la instrumentele de observare biologice (interactionare) din lumea macro spatio-temporala.
Relatia creier-minte nu este una cauzala, determinata, ci este una de corespondenta.
INSA:
Cu cat mai diversificate sunt conditiile si evoluate instrumentele de observare si interactionare (creier, organism plus extensii tehnologice), cu atat mai mult – prin corespondenta – knowledge ESTE mintea, viata noastra.
Mintea noastra “evoluaza” prin corespondenta, indirect, prin intermediul organismului (creierul), prin faptul ca acumuleaza knowledge (cunostinte).
La asta ma refeream eu. Sper ca am fost mai explicit acum.
Da, am inteles si cred ca este o legatura indirecta care nu stim daca duce la ceva bun sau mai putin bun.
Asa ca as pune accent pe minte din start si pe ceea ce face ca aceasta sa ‘creasca’ si nu oe suportul material direct si indirect al acesteia.
Nu cred ca daca ma uit la 3 monitoare deodata ajung cu mintea la o stare superioara, ci din contra. Un exemplu primitv, dar totusi exemplu.
Ciprian,
“Asa ca as pune accent pe minte din start si pe ceea ce face ca aceasta sa ‘creasca’ si nu oe suportul material direct si indirect al acesteia.”
Sunt multe de explicat pe tema asta.
O sa revin cu un alt articol, sper sa am timp de el…:-))