Să nu mă mai plâng că de fiecare dată împart cuşeta trenului cu doamne uscate de timp şi volubile, soarta mi-a oferit acum tineret. Un cuplu româno-italian fraged şi frumos.
Ea, delicată şi inocentă, cu ochi mari de căprioară blajină. Avea un zâmbet ce te gâdila în tălpile sufletului. Şi un iz îmbietor de pădure virgină şi reavănă.
El, italian.

Să nu credeţi că am ceva cu împerecherea dintre naţionalităţi şi etnii diferite. Ba din contră. Iubesc diversitatea şi hibridarea. Dar totuşi, nu găsiţi puţin ciudat că în 99,(9)% dintre cuplurile româno-italiene, femeia este româncă?

Îi şi văd pe tinerii Tiberius şi Quintus alergând-o pe neprihănita Muremista prin codrii Sucevei.
Iar atunci, cerul s-a deschis şi a pogorât o voce groasă:
– Aveţi răbdare, fiii mei! Peste două mii de ani, vor veni ele să vă bată la uşă!
– Tot neprihănite?
– Buahahahaha! (râset diabolic)

În timp ce îmi jucau prin căpşor tot felul de scenarii mai mult sau mai puţin (mai degrabă mai puţin) decente, mi-am primit şi pedeapsa. Vedeţi voi, adorabilul cuplu avea cu el la cuşetă şi un copilaş de un an etate. Şi ce ştie un copilaş de un an să facă cel mai şi cel mai bine? Să plângă.
Să urle, să răcnească, până îţi crapă urechile şi inima, de îţi baţi cruci şi îţi ceri iertare divinităţii pentru toate gândurile răutăcioase despre surorile tale moldovence.

Am ajuns în Vatra Dornei. Este ora 9:30 am. Somn uşor!