El, cu fruntea lată, pitită sub cârlionţi cafenii. Perciunii îi înveleu obrajii, terminându-se într-o barbă stufoasă, dar dichisită; groasă cam la două degete de bere brună, bine turnată. Sprâncenele se ondulau adesea peste neastâmpărul grimaselor. Avea un clocot în ochi, şi la fiecare oftat păreau să nu-şi mai încapă în orbite.

Ea, feţişoara candidă, cu linii delicate şi oase mici. Doua palme cremoase de înger îi mângâiau pomeţii şi tâmplele, spălându-i poftele carnale de pe chip.
Avea o pitulice speriată în piept şi bătaia aripilor i se topea în tremurul buzelor. Ar fi vorbit mai devreme, dar s-a blocat privindu-l.

El i-a simţit palpitaţia, i-a văzut pulsul ce-i curge prin ochi.

-Pari neliniştită. Ce-ai păţit?

Ea a zâmbit. Şi-a consumat ultima clipă de tăcere căutând răspunsuri disperate în barba lui stufoasă şi dichisită.

-Ştii bine ce-am păţit. Am nevoie de ajutorul tău.

El a simţit-o pierdută. Nu era dominată doar de spaima marinarului rătăcit. Părea mai degrabă dezarmarea naufragiatului muribund. S-a mulţumit să o privească, trecându-şi mâna prin cârlionţii cafenii.

Ea a zâmbit din nou. Mai apăsat şi mai înţepător:

-Am nevoie de ajutorul tău!

-Îmi ceri prea mult. Nu cred că se poate.

Ea îşi mutilează zâmbetul într-un răcnet înfundat. Lacrimi şi salivă îi inundă feţioşoara candidă cu oase mici.

-Ba se poate. Ştiu că se poate. Tu poti, ajută-mă!

-Dacă eu fac asta, trebuie să mă ajuţi şi tu. Ştii foarte bine ce vreau de la tine.

Ea abandonează lupta şi se prăbuşeşte în hohote de plâns. El îi simte capitularea şi pregăteşte steagul victoriei.

-De ce plângi? O să fie simplu. O să fie natural… Tu nu ai zis că mă iubeşti?

-Ştii că te iubesc. Dar nu aşa. Nu te iubesc în felul ăsta.

-Nu se poate doar atât, vreau mai mult. Vreau tot. Va trebui să mă iubeşti complet. Cu suflet şi trup. Altfel nu se poate.

Ea îşi izbeşte fruntea de masă. Tacâmurile ţopăie pe podea; îşî înfige unghiile înflorate în mâncarea rece şi neatinsă, uitată pe farfurie. El îşi taie meticulos o bucată de carne. O mestecă în gemete de răsfăţ şi poftă. E fragedă, suculentă, în sânge. După o gură lungă de bere continuă calm şi concis:

-Da, pot să te ajut. Dar în noaptea asta, te vei culca cu mine.

Ea are ochii înroşiţi de oboseală şi ură. Toată spaima, toată disperarea, tot galopul inimii, tot şi toate s-au stins în neputinţă. Acum răspunde liniştită. S-a calmat în ură şi dezgust.

-Mă gândeam totuşi la o soluţie mai inteligentă…

-Vezi tu? Aici greşim. Ne consumăm în rezolvări pretenţioase, când răspunsul e aici. Aici, în nevoile primare. În faţa mea. Ceafă, bere, pizdă: Esenţa vieţii!

Ea îl priveşte prin ochii reci şi stinşi, ca de mort. S-a rătăcit definitiv în barba lui stufoasă ce acoperă feţişoara candidă, cu linii delicate şi oase mici.

El ar vrea să îi mângâie chipul plâns. Întinde mâinile spre fruntea ei lată, pitită sub cârlionţi cafenii. Dar palmele se turtesc pe sticla rece. Se ridică agale de la masă, prelingându-şi unghiile înflorate pe oglinda aburită. Încearcă în zadar să prindă între palme feţişoara, perciunii, barba, cârlionţii.

Oftează adânc, închide ochii; un zâmbet ascuţit şi un murmur: “Daaa, am nevoie de ajutorul tău”
Pitulicea din piept a înviat în gemete de răsfăţ şi poftă. Nu s-a mai iubit vreodată la fel de mult ca acum.