Eram, ca și restul de plozi cu care umblam în gașcă, un copil ars de soare vara și îmbujorat iarna, cu semne de purtare peste tot, ochi de drac împielițat tot timpul în căutare de ceva, fără nicio grijă pe lume și iubit fără măsură.

Băteam mingea, săream coarda, trăgeam cu cornete pac-pac, furam cireșe, pescuiam în ape în care mai era pește, începusem să citesc și deja când era vorba de bătălii cu săbii de lemn știam că-s D’Artagnan și nu altul, mâncam pe repezite roșii dulci și zemoase și dormeam buștean în pat cu arcuri.

Nu-mi lipsea nimic sau poate că țin minte greșit dar oricum sunt sigur că-mi lipseau mult mai puține decât le lipsesc copiilor de azi. Și asta nu pentru că aveam de toate ci pentru că, în afară de timpul de joacă, singura undiță pe care o văzusem într-un magazin și brifcor nu prea aveai ce să îți dorești…

Era de la sine înțeles că brifcorul se întâmpla foarte rar și nu aveam nevoie de o explicație pentru asta, la fel cum nu aveam nevoie de o explicație pentru răsăritul soarelui sau luna plină, că bananele trebuiau să fie verzi și aveai nevoie de câteva zile la întuneric învelite în ziar și că ananasul creștea direct în cutii de compot. Pentru că așa stăteau lucrurile de când le știam eu nu aveam decât așteptări posibile…

Iar undița, de care vorbeam, singura undiță pe care o văzusem vreodată în magazinul de articole sportive, atât de bine brănduit cu ”Sport”, mi-a dat bani tata să mi-o cumpăr singur când am câștigat primul turneu de șah la care m-am dus vreodată. Ce-am trăit atunci, ieșind cu bățul ăla rusesc, extrem de greu și de urât, din magazin se cheamă fericire pură.

Și fericirea asta pură o întâlneai în copilăria comunistă pe toate drumurile unde lucrurile erau simple și ordonate și dacă se întâmpla ceva ieșit din comun erai imediat și fără nicio îndoială fericit.

Când ajungeam la rând înainte să se termine smântâna, când nu a avut cine sta la coada de dinainte de Craciun pentru portocale și la 6 ani, după cinci ore, am coborât triumfător strada Maternității cu o pungă plină PLINĂ, cu fructele extazului, când am fugărit 30 de km o mașină poloneză și am cumpărat rola de fir de pescuit ce o văzusem din mers lipita de luneta mașinii bej… toate, toate momente de fericire… desenele de sâmbătă, glumele de revelion, mersul la mare în doua familii ca să ne ajungă benzina… astea și multe altele.

Ce vrei să fii când o să fii mare? Copilul pe care îl ia Ceașescu în brațe – ziceam pe la 3 ani jumate. Iar când președintele a venit la noi în oraș, bunicul a trecut val-vârtej să mă ia că știa ce bucurie mi-ar face… da, să-mi văd visul cu ochii…

Mi-e greu să-mi imaginez o copilărie mai frumoasă decât a mea, la fel cum cred că e pentru oricine a avut o copilărie fericită. Nu mi-a lipsit nici iubire, nici joacă, nici sănătate, nici mâncare, nici jucării, nici idoli, nici nimic.

În comunism am fost un copil fericit poate mult mai fericit decât majoritatea copiilor de azi, tentați de milioane de lucruri și implicit aproape tot timpul lipsindu-le ceva. Și-atunci cum pot să privesc cu atâta silă spre regimul trecut și să-i judec atât de aspru pe cei rămăși cu mentalitatea în trecut?

Simplu, am crescut. Lumea mea nu mai e lumea copilului care ia bananele verzi, statul la coadă și avertizările constante despre ce am voie să spun în public drept normale, nu mai e lumea în care doar eu trăiesc ci și a sutelor de mii de oameni furați și nenorociți de comuniști, nu mai e locul unde fericirea supremă era să-mi iau undița mult visată ci visez la o viață în care poți să te exprimi, să călătorești, să-ți urmezi pasiunile liber și așa mai departe.

Și pentru că am văzut în discursul nostalgicilor atâta lipsa totală de considerație față de orice altceva decât stabilitate, stomac, recompensarea mediocrității și absența intimă a oricărei dorințe de a te afirma, de a-ți atinge potențialul maxim, toate sprijinite cu niște argumente care calcă în picioare orice urmă de logică, bun simț sau cunoștințe economice, am început prin scrierea asta o serie de articole (comunism – o radiografie subiectivă) – prin care să explic, o dată pe săptămână, prin ochii mei de copil fericit în comunism dar crescut între timp în apele tulburi ale coruptei democrații post revoluționare, toate aspectele societății respective, așa cum le știu foarte bine atât din datele adunate de mine cât și din cele trăite de apropiații mei de diferite generații.

sursa imagine