Să fie vreo 20 de ani de când am mâncat ultima dată raci și cum vreo două săptămâni am stat în telefoane, mailuri și sms-uri căutându-i pe nemernici pentru o scenă din Dracula’s Kitchen (după ce am încercat zadarnic să-i prindem noi), mi se făcuse o poftă cât casa de mare.

Într-o vineri noapte, doi saci plini ochi cu carcaleți cleștoși au ajuns, după vreo zece ore de drum, în Vatra Dornei. I-am debarcat în cadă (spre bucuria fetiței care a avut la ce să se uite a doua zi – Uite, tati, cum sforăie racii! ) și am plecat să le fac rost de oaie, c-așa era gândită scena.

Spre seara celei de-a doua zile eram pe malul unei bălți cumplit de murdare, în care Dani se vedea ca nu are absolut niciun chef să se bage (deși făcuse lucruri mult mai dure și mai potențial dureroase în timpul filmărilor de până atunci), cu oaia umflată cu fân și racii lângă ea.

– Vlaaaaaaaddddd, am văzut ceva sărind în lac.

– Dani, ăsta e semn bun, nu e așa de letală apa pe cât pare (arăta de parcă erau mlaștinile de lângă Mordor).

– Da mă, da avea blană! – ochii dilatați de groază spuneau totul.

M-apuc de pus racii și ne dăm în curând seama (eu și Cosmin, venit să documenteze arta în devenire) că ne apucă noaptea dacă muncesc numai eu. Dani, era în lumea lui, complet debusolat de iminenta scufundare în pucioasa sulfuroasa mâzgoasa și otrăvita baltă, și tot testa de o oră fundul să vadă unde ar călca mai cu spor.

Cosmin, băiat finuț, cadru universitar de mare prestanță și eleganță, numa odată ce-și suflecă mânecile și se bagă la legat raci.

– Dani, ia treci și tu la făcut fundițe. Voi îi legați eu îi înnod de blană.

Și gata linia de producție.

– Vlad, vine întunericul. (Cosmin e și el pasionat de fotografie, așa că știe cum e cu lumina cu alte alea…)

– Stai liniștit, terminăm la fix.

Și așa am făcut, exact când soarele bușea apa cu lumina de apus, noi eram cu oaia gata. Arta colosală ce a rezultat, după ce mi s-a făcut milă de Dani și nu l-am mai pus sa intre până la piept (cum era gândită inițial scena), iar el a reușit să ridice (deși avea coastele fisurate) dihania deasupra capului, se vede clar din poză.

Ce nu se vede este că seara, după ce am terminat shootingul, a trebuit să scot pocităniile din blană și să le fierb, tot pentru poză. Îmi aminteam vag delicioasa carne de rac din copilărie, dulceagă și ușor elastică și cum aveam niște raci care nu fuseseră scufundați în balta mai plină de boli decât spitalul comunal, am zis că poate gust și eu…

Tată, așa miros greu de mâl și bahnă ce a ieșit din fiertura aia n-am simțit nici când era să crăp la intersecția dintre Siret și Suceava, prins în niște nămol mișcător și lacom, scufundându-mă fără scăpare, în timp ce nenorocitul de Ursu râdea de se crăcăna pe malul tare…

Câtt mi-era mie de poftă nu am putut să mă ating de ei și am mai împuțit și toată casa de nevastă-mea a ținut cu drag să-mi mulțumească, atât pentru că i-am umplut cada de clești, frunze și mâzgă cât și pentru parfumul de putrezeală cu care i-am decorat atât de generos cuibul familiei…

După toate astea, am rămas cu o nelămurire – dom’le, așa trebuie să miroasă când îi fierbi? E ca la bruta de vacă, pute da  merită?