Ştiţi senzaţia extrem de plăcută în care nu reuşiţi să vă daţi jos din pat? Nu pentru că aţi avea vreo problemă de locomoţie. Fizic sunteţi capabili să faceţi câteva sute de abdomene, după care să alergaţi o tură de Herăstrău. Şi totuşi, alegeţi să nu.

Astăzi m-am ridicat din pat mult după ora 14. Mai am câteva minute şi trebuie să respect somnul de după-masă. Ceea ce ar fi foarte ciudat, pentru că încă nu am mâncat. Nimeni şi nimic nu a putut să mă smulgă dintre perne. Telefonul, foamea, setea, vezica expandată cât patru stomacuri de bou; toate, mizilicuri în comparaţie cu plăcerea de a savura viaţa de ficus.

Nu m-am culcat târziu, nici nu cred că am fost prea obosit. Totul a venit din plăcere, desfătare. O vegetare orgastică, în care fiecare secundă se prelingea mieros pe suflet. M-au încercat uneori şi gânduri necurate, cum ar fi să întind mână după telefon, măcar din curiozitate să văd cât e ceasul. Dar de fiecare dată am renunţat, am cedat fricii de a strica momentul cathartic.

Şi cum fiecare avem fanteziile şi fetișurile noastre, astăzi m-am imaginat întins în căpiţe de frunze fragede, legănat pe salteaua dintr-o cabină de vapor, ghemuit într-un cuib de cuc uriaș, în vârf de sequoia, mângâiat de brize călâi şi aromate.

Pentru un muritor de rând, tot ritualul de mai sus s-ar traduce prin lene ordinară. Sau putoare de om, în limbaj mai drăgăstos. Dar în cazul meu, trebuie să fie semn de ceva eveniment fastuos. Probabil se pregăteşte să răsară al patrulea coi.

Dani Corban

Zburător, versificator şi prozator amator
Cărţi publicate: Povestiri de la Olanu şi Introspecţiile unui cocoş