Pădurea merilor cocoșați se aprinde la capăt într-o spuză de broboane. Sunt măceșii opăriți în asfințit, o armură de sfere incandescente care înzăpușește fruntea izlazului. Ștefuț expiră zdrențe de plămân. Privește înapoi Grobiștea Arsă și Casa Veche, unite ombilical prin albia gârlei. Din uscăciune se înalță sclipiri de sare și sticlă pisată. Mângâie moțul soarelui, se retrag în albie, țopăie nervos până întregul izlaz se cufundă într-o pâclă aurie.

Între pâclă și limpezimea cerului au rămas doar el și Mirana. A renunțat să-i mai urmărească silueta atunci când i s-au inundat ochii cu sudoare. I-a vărsat peste bombeuri până i-a rămas privirea lipită de pământ. O aude și o miroase, suficient ghidaj. După o zi de țopăit câmpenesc, Mirana miroase a levănțică și cireadă. A uger dodoleț scăpat dintre palmele proaspăt cremuite. Numai în glas și-a păstrat curățenia: „Ștefuuuț! Hai, Ștefuț, că am ajuns!”
Continue reading