Din momentul în care Răzvan Burleanu a fost ales preşedintele FRF, am avut o senzaţie agasantă de făcătură. De cărţi însemnate pe la colţuri şi împărţite pe sub masă. Nu l-am cunoscut vreodată personal pe preşedintele Burleanu, l-am văzut în carne şi oase într-o singură ocazie, la un chef formal organizat de berari.

Mi-a lăsat aceeaşi senzaţie. Un tânăr venit cu un scop, nu neapărat al lui.
Nici dorinţa de a-l schimba pe norocosul Nea Piţi cu superstitiosul Tată Pui nu cred că-i aparţine. Asta nu e o idee venită dintr-un sânge proaspăt de june conducător. Mi se pare încă o împărţeală făcută pe sub masă, “noi între noi”.

Absolut nimic nu îl recomandă pe Anghel Iordănescu pentru funcţia de selecţioner. Ultima sa încercare “la cârma” naţionalei a fost un dezastru, terminat apoteotic prin acea remiză din Armenia, rezultat care a însemnat ratarea Campionatului Mondial din 2006. Da, acel meci din 2004 este ultimul rezultat din cariera lui Tata Puiu la care ne putem raporta. Începând cu 2005, a devenit antrenor-general în rezervă.

A urmat o carieră în politică, marcată prin celebrul discurs adresat ilfovenilor: “Să iubiţi PSD-ul aşa cum aţi iubit şi echipa naţională!” Mi s-ar fi părut decent ca pasul politic făcut de Iordănescu să fie ireversibil. Ai evoluat de la ciudăţelul care alunga femeile din autocarul echipei, pentru că aduceau ghinion. Te-ai transformat în senator. Nu am crezut posibilă şi o involuţie, o resuscitare a defunctului pupător de cruci, după 10 ani.

O variantă mult mai bună mi s-ar fi părut aducerea lui Dimitar Penev. Măcar în 1994, în cadrul acelui sport puţin asemănător fotbalului de astăzi, Penev a dus Bulgaria în semifinale. Nu s-a împiedicat în sferturi ca generalul nostru, fost senator, actual selecţioner.