Un editorial de Vlad Stoiculescu

Oricati fluturi te-ar macina in adolescenta, lectia “iubirii” se preda ceva mai tarziu in viata.

Odata ce neuronii ajung sa depaseasca hormonii, criteriile de selectie scot si ele capul din…pantaloni. Ajungi treptat sa intelegi ca langa tine se afla un om, nu un accesoriu. Ajungi sa remarci suprizele placute si sa accepti micile defecte. Ajungi sa apreciezi trairile comune si sa treci cu vederea imperfectiunile. Mai mult, odata ce incepi sa te privesti sincer in oglinda, ajungi sa apreciezi cand cineva te suporta zilnic. Da, chiar si atunci cand esti un monstru de egoism, adica atunci cand esti “tu insuti”.

Dupa o introducere mai insiropata ca o savarina comunista, imi permit acum si cateva intrebari. De ce, dupa o varsta, suntem capabili sa iubim sincer oamenii de langa noi, dar nu putem aplica aceleasi criterii si unei tari? De ce a devenit dragostea de tara, mai ales in cazul Romaniei, un exercitiu diform de imaginatie? De ce trebuie sa iubim o alta Romanie, in timp ce tara de langa noi spala vasele acasa?
Continue reading